Cu o frumuseţe de neuitat, ca de elf, delicată şi copilăroasă, şi extraordinare talente în actorie, limbi străine şi dans, Audrey Hepburn este cunoscută şi ca o adeptă a umanitarismului. Pentru că am fost educată într-o tradiţie de „studii culturale”, tradiţie iniţiată probabil de criticul francez Roland Barthes – unde fenomenele culturale semnificative nu sunt luate ca atare, ci analizate şi explicate – aş dori să cercetez aici unele dintre motivele pentru care o iubim (încă) pe Audrey Hepburn.
Răspunsul la această întrebare este evident numai privind retrospectiv, odată ce actriţa a obţinut nu numai celebritate la nivel mondial, dar şi un statut emblematic, ca simbol al feminităţii clasice – şi de clasă. Însă milioane de actriţe aspira la acest nivel al succesului şi numai câteva ajung acolo.
Aşadar, de ce şi cum a reuşit Audrey Hepburn să obţină ceea ce altele doar visează? Părerea mea este că ea a avut cu adevărat totul: frumuseţe, farmec, inteligenţă, talent, noroc, compasiune şi caracter, deopotrivă unice şi extraordinare.
Numeroasele talente ale lui Audrey Hepburn
Născută Audrey Kathleen Ruston în 1929 la Bruxelles, Belgia, Audrey era foarte talentată la limbi străine (vorbea fluent engleză, olandeză, franceză, spaniolă şi italiană) şi avea o înclinaţie înnăscută pentru dans. Când familia ei s-a mutat la Amsterdam, ea a luat lecţii de balet cu Sonia Gaskell, una dintre cele mai mari balerine olandeze. Deşi foarte talentată, la 1,70 m Audrey a fost considerată la acea vreme prea înaltă pentru a deveni o balerină de prim rang. Cu toate acestea, studiul baletului i-a oferit graţie, eleganţă şi ţinută, care i-au folosit mai târziu, atunci când şi-a început cariera de actriţă.
Luptă, caracter şi compasiune
Aşa cum se ştie, Audrey Hepburn nu a avut o copilărie uşoară. Anii de chin pe care i-a trăit împreună cu familia în timpul celui de-al doilea război mondial i-au modelat caracterul, au învăţat-o să fie o supravieţuitoare şi să manifeste compasiune faţă de semeni. În timpul ocupaţiei germane din Olanda, ea a suferit de malnutriţie, anemie şi probleme respiratorii. Familia ei abia avea suficientă hrană pentru a supravieţui. Dar ani mai târziu, într-un interviu acordat, Hepburn îşi aminteşte şi exprimă compasiune pentru cei care au fost chiar mai rău de-atât: „Îmi aduc aminte. Nu o dată am fost la gară şi am văzut trenuri întregi cu evrei, le zăream privirile speriate pe deasupra vagoanelor. Îmi amintesc foarte clar de un băieţel care stătea cu părinţii săi pe peron, foarte palid, foarte blond, îmbrăcat cu o haină mult prea mare pentru el, şi l-am văzut apoi urcând în tren. Eram un copil care observa un alt copil”.
Aceste amintiri oribile au întărit-o, sporindu-i în acelaşi timp empatia. Atunci când şi-a părăsit cariera de succes ca actriţă pentru a se dedica familiei şi problemelor umanitare, Audrey a fost numită ambasador al Bunăvoinţei din partea UNICEF. Chiar cu patru luni înainte de a muri, când suferea de cancer, Hepburn se gândea tot la suferinţele altora. A făcut o vizită în Somalia în 1992, subliniind că empatia – în special faţă de copii, care sunt cele mai inocente victime ale politicii şi războiului – este universală: „Să ai grijă de copiii nu are nicio legătură cu politica. Poate că în timp, în loc de politizarea ajutorului umanitar, va avea loc o umanizare a politicii”. Din păcate, aşteptăm încă să se întâmple această inversare.
„Norocul e sortit celor care sunt pregătiţi”
Lefty Gomez spunea: „Prefer mai degrabă să fiu norocos decât bun în ceea ce fac”. Şi avea dreptate. Cel mai probabil, fără un oarecare noroc şi conexiunile potrivite, nimeni nu ajunge în fruntea unui domeniu oarecare, cu atât mai puţin într-un domeniu atât de „subiectiv” cum este actoria. Dar toate acestea sunt echilibrate de o altă maximă preferată a mea despre noroc, atribuită lui Henri Poincaré: „Norocul e sortit celor care sunt pregătiţi”. Fără să dai tot ce poţi – din toate puterile şi, fără îndoială, cu dificultăţi şi eşecuri periodice – succesul este puţin probabil. În tinereţe, pentru a-şi putea întreţine familia, Hepburn a avut o slujbă de cântăreaţă de cor la Londra – slujbă care, deşi mai puţin prestigioasă decât aceea de balerină, îi aducea venituri de trei ori mai mari decât i-ar fi adus baletul.
Totuşi, norocul i-a ieşit în cale. A fost descoperită de un vânător de talente de la importanta companie producătoare de filme americane Paramount Pictures. La început, i-au oferit actriţei în devenire roluri minore. Apoi, odată ce a făcut dovada talentului său, Hepburn a primit un rol mai important în filmul lui Thorold Dickinson, „The Secret People” (1952), unde a strălucit în rolul de balerină care i se potrivea ca o mănuşă. Din întâmplare – sau noroc, din nou – cunoscutul romancier francez Colette a văzut-o şi se spune că ar fi exclamat „Voilà! Iat-o pe Gigi a ta!” Acest rol i-a adus lui Hepburn recunoaştere internaţională.
„Farmec, inocenţă şi talent”
Când a ajuns să fie distribuită alături de Gregory Peck în „Vacanţă la Roma” (1953), Audrey Hepburn promitea să devină o mare doamnă a filmului. Cu toate că în rolul Prinţesei Ann – o tânără care evadează din protocoalele regale pentru a duce o viaţă obişnuită şi se îndrăgosteşte de un ziarist american – a fost iniţial distribuită Elizabeth Taylor, Hepburn îi fură rolul. Regizorul, William Wyler, declara: „Avea tot ce căutam: farmec, inocenţă şi talent. În plus, era şi extrem de amuzantă”. Iniţial, aveau de gând să promoveze filmul anunţându-l mai întâi pe marele star – Gregory Peck – iar Hepburn venea abia pe locul secund: „El o prezintă pe Audrey Hepburn”. Însă recunoscând farmecul şi talentul lui Audrey Hepburn, se spune că Peck ar fi cerut să fie prezentaţi amândoi în acelaşi mod: „Trebuie să schimbaţi asta, pentru că ea va deveni o mare stea, iar eu voi părea un mare ticălos”.
Feminitate clasică şi de clasă: „Stilul Audrey Hepburn”
Predicţia sa s-a adeverit. Hepburn a câştigat un Premiu al Academiei pentru film în 1953 şi a furat inimile audienţei – şi criticilor – din întreaga lume. Frumuseţea ei ca de elf, copilăroasă şi totuşi elegantă, care a făcut deliciul copertei revistei Time în 1953, a inspirat şi „Stilul Audrey Hepburn”, rămas o marcă a feminităţii clasice şi de clasă până în ziua de azi. Totuşi, chiar şi în acest domeniu, Hepburn a avut un pic de noroc. Celebrul designer de modă Hubert de Givenchy este cel care a creat stilul Audrey Hepburn – în special rochiţele negre – care au inspirat moda feminină până astăzi. Când i s-a spus că va crea o rochie pentru „Doamna Hepburn” pentru filmul „Sabrina”, în 1954, Givenchy a crezut că este vorba de Katherine Hepburn şi a fost oarecum dezamăgit când şi-a dat seama că nu era aşa. Dar Audrey Hepburn l-a cucerit repede, punând bazele unei prietenii – şi a unei colaborări pe tărâmul modei – care a durat tot restul vieţii ei. Cel mai recunoscut stil a fost rochia neagră emblematică pe care Audrey Hepburn a purtat-o în „Mic dejun la Tiffany” (1961), un film inspirat de o nuvelă a lui Truman Capote. Dar Hepburn a modelat rolul în felul ei caracteristic. Filmul trebuia iniţial să fie povestea de dragoste a lui Holly Golightly, o fată de moravuri uşoare din New York. Audrey Hepburn îşi cunoştea limitele – ea a spus: „Nu pot să joc rolul unei fete uşoare” – şi a jucat în schimb un personaj plin de feminitate, graţie şi farmec neastâmpărat.
Audrey Hepburn avea – şi are încă – o atracţie universală. Femeile vroiau să fie ca ea; bărbaţii vroiau să fie cu o femeie ca ea. Asta nu se întâmplă neapărat cu toate femeile frumoase. Era ceva în frumuseţea lui Audrey Hepburn copilăros şi fără să constituie o ameninţare pentru alte femei – spre deosebire, de exemplu, de frumuseţea mult mai matură şi declarat-erotică a unor embleme sexuale ca Marilyn Monroe – şi totuşi foarte seducătoare, chiar dezarmantă, pentru bărbaţi.
Audrey Hepburn avea o formă unică şi uimitoare de frumuseţe, mult talent, inteligenţă, puţin noroc combinat cu multă perseverenţă, modestie şi clasă. Desigur, aceste bunuri de preţ nu sunt ingredientele unei reţete a succesului: pui atât din asta, atât din cealaltă. Calităţile care au făcut din Audrey Hepburn o mare actriţă sunt, mai presus de orice, aceleaşi care fac din ea un mare om: compasiunea ei adevărată şi tăria de caracter. În final, nu rolurile pe care le-a jucat fac din ea o emblemă culturală eternă, ci persoana care a fost ea. Şi de aceea o iubim (încă) pe Audrey Hepburn.
Traducere şi adaptare de Anca Cristina Ilie
Citiţi şi
Robert Wolders – bărbatul care a făcut fericite câteva mari actrițe
Moon River (Breakfast at Tiffany’s)
Rooney Mara va fi Audrey Hepburn
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
