Într-o dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală, fetiţa mea de clasa I îmi cere doi lei. O întreb pentru ce îi trebuie şi îmi spune că are de plătit o amendă. Cum adică, ai de plătit o amendă? Păi da, doamna ne-a pedepsit pe toţi, pentru că unii au vorbit şi nu au fost cuminţi şi a zis că dacă nu aducem azi doi lei, nu ne primeşte în clasă.
Mă înfurii şi îi spun că o să vin cu ea, ca să văd despre ce este vorba. Intru în clasă, pe la 7:55, şi găsesc un întreg vacarm. Un băieţel avea o listă a datornicilor, iar copiii stăteau la rând să îi dea banii. O fetiţă plângea în hohote. O întreb de ce plânge şi îmi spune că a uitat să îi ceară mamei cei doi lei şi acum doamna o va certa! Mă uit în portmoneu, aveam doar 1 leu şi 50 de bani mărunt, mai cer 50 de bani de la un părinte (în clasă mai erau vreo cinci şase părinţi care aflaseră de ce plânge fetiţa, dar niciunuia nu îi trecuse prin cap să o ajute în vreun fel!). Fetiţa se linişteşte. Ceilalţi părinţi se amuză de găselniţa doamnei şi de preocuparea celor mici de a-şi plăti amenda.
Numai eu plec de acolo pe gânduri – îi dădusem şi fetiţei mele cei doi lei ca să nu o pun într-o situaţie neplăcută. Sunt revoltată şi, în acelaşi timp, mirată că doar eu sesizez enormitatea. Adică un copil de şapte ani este învăţat că poate şterge greşeli plătind bani! În plus, acei bani nu sunt câştigaţi de copil, el îi cere părintelui, deci părintele e cel care plăteşte în locul lui şi mă întreb cum este el responsabilizat în felul ăsta?!
Gluma se îngroaşă în zilele următoare, când mi se cer patru lei, apoi şase lei pentru diferite „amenzi”, majoritatea pentru vine colective. Am fost asiguraţi de învăţătoare că banii vor ajunge în fondul clasei! Încerc o discuţie cu ceilalţi părinţi pe grupul de whatsapp. Suntem surprinşi, eu şi soţul meu, că nimeni nu e supărat. Mai mult, cineva ne spune că, dacă avem ceva de criticat, să vorbim cu doamna şi să nu mai creăm discuţii inutile pe grup. Ce vrem? Trebuie să îi disciplineze şi să îi responsabilizeze cumva şi ea pe copii?!
Decidem să nu mai spunem nimic nici noi. Pentru că aveam încă din clasa zero antecedente de părinţi nealiniaţi la cutumele care am constatat că nu s-au schimbat de când eram noi elevi. Buchetele şi coşurile de flori de la început de an şcolar (cu cât e mai mare şi mai scump coşul, cu atât mai declarat este ataşamentul faţă de doamna!), cadourile de ziua de naştere şi de nume ale doamnei, cadourile de Crăciun pentru învăţătoare, directoarea şcolii, celelalte profesoare, cadourile de 8 Martie etc. În plus faţă de regimul comunist, regimul capitalist după reţetă românească te pune şi să zugrăveşti clasa, să raşchetezi parchetul, să pui perdele, să cumperi tablă şi imprimantă şi chiar să plăteşti un cartuş pentru imprimanta directoarei! A, şi să nu uit, pe lângă discursurile tovarăşilor de la centru care s-au păstrat şi astăzi, la festivitatea de deschidere participă şi un popă ortodox care dă de-a valma cu agheasmă peste toată lumea, indiferent de religie.
Majoritatea părinţilor din clasa noastră sunt mai tineri decât noi, adică sub 39, şi rămânem uimiţi de cât de naturale şi fireşti li se par toate aceste obiceiuri!
Doamna este o învăţătoare foarte bună. Nu am ce să îi reproşez în ceea ce priveşte atitudinea faţă de copii, pe care îi iubeşte sincer, sau metodele de predare care văd că sunt eficiente. Este, însă, un produs tipic românesc. Un amestec de reminiscenţe comuniste, când dascălul, doctorul, vânzătoarea care îţi dădea produse pe sub mână, conţopiştii din instituţiile publice erau mici Dumnezei cărora trebuia să li te ploconeşti ca să le intri în graţii şi să îţi îndulceşti un pic situaţia.
De la prima şedinţă, de la pregătitoare, ne-a avertizat că, în clasa ei, ea e ministru şi că dacă nu ne convine, nu se supără deloc dacă ne mutăm copiii în altă clasă. De parcă un copil este un dulap care decizi tu că ar sta mai bine pe hol şi nu în sufragerie! În ceea ce priveşte cadourile, femeia nu ne-a arătat că ar avea vreo pretenţie. Şi nu cred că i-ar fi învăţat mai puţin pe copii fără cadourile noastre. Este în pragul pensiei şi văd la ea acelaşi entuziasm de a preda şi drag de copii pe care nu ai cum să le simulezi. Dar nelipsitul grup de mămici bine intenţionate a reuşit din start să impună cutuma bifării tuturor ocaziilor de a pupa în cur. Exemplele pot continua şi sunt sigură că multe dintre voi, cele care citiţi acest text, aţi trecut prin experienţe similare.
Unde vreau să ajung? Comportamentul părinţilor de elevi din România este simptomatic pentru societatea românească actuală. Suntem pupincurişti şi ne temem de autoritate, dar izbucnim tăios dacă băiatul de la Orange nu ne-a întrebat destul de repede ce dorim.
Nu ne revoltă minciuna şi hoţia politicienilor, ci ne oftică pe mulţi că nu avem ocazia să fim în locul lor. Am rămas uimită, în ultima vreme, de câţi oameni mi-au spus natural că probabil şi ei ar fura dacă ar fi acolo, dar ar face ceva şi pentru ceilalţi.
Lăsăm căruciorele de cumpărături pline de ambalaje şi resturi alimentare, dar ne oţărâm la angajaţii magazinului dacă nu ne-au zâmbit amabil. Dă-i în mă-sa, de aia sunt plătiţi! Avem, cum bine sesiza un prieten jurnalist, rânză. Şi rânza asta ni se umflă de fiecare dată când drepturile pe care ni le-am câştigat în democraţie nu ne sunt respectate. Aceeaşi rânză se dezumflă, însă, dezamăgitor, de câte ori ajungem în Piaţa Independenţei şi găsim ceva de pupat!
Guest post by Nati Dumitriu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Pentru toate femeile de 60+, pardon, pentru toate femeile :)
Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
