Am urmărit nu demult o emisiune TV pe eterna temă a școlii românești, între ridicol și sublim, în care invitatele (femei și mame) nu reușeau să cadă de acord ce fel de reformă ar aplica sistemului, în situația ipotetică și destul de improbabilă că ar fi devenit în viitorul apropiat ministru al educației. (Spun “destul de” fiindcă este evident pentru toată lumea, sper și cred, că România este țara tuturor posibilităților din punctul acesta de vedere).
Una dintre ele pleda pentru un învățământ de masă. Cealaltă, pentru elite.
Prima considera că școala trebuie să fie accesibilă tuturor.
Cealaltă, că nu toți trebuie să ne îngropăm sub un maldăr de diplome.
Discuția se încinsese și depășise stadiul de polemică cordială.
Cea cu copil olimpic acasă a scăpat chiar o acuză la adresa celei pe care o bănuia salivând la coronița de premiant a progeniturii sale, precum vulpea la struguri: Susțineți mediocritatea!
Probabil că este în firea omului, nu vreau să zic a românului, să se dea huța între extreme. Între prost ca o bute și fenomenal de înzestrat, calea de mijloc a normalității devine de-a dreptul rușinoasă. Uităm zicala lui Creangă, cea cu filozoful ofticos și privim cu deznădejde măgarul ce ne crește falnic în ogradă, plesnind de sănătate.
Iubirea necondiționată e doar un clișeu. Sacrificiul părintesc e resimțit ca nemeritat, dacă loaza se târâie în coada clasei. Eșecul școlar nu e doar al posesorului de carnet de note, ci al întregii familii, de la stiletto-ul doamnei-mame până la opinca bunicii de la țară, unde nu s-a mai pomenit atât de multă carte și atât de puțină hodină.
În ultimii ani se pare că Ministerul Învățământului a descoperit o gaură la covrig care să mulțumească pe toată lumea, părinți și copii. În ciuda faptului că programele școlare au rămas la fel de îmbârligate, metodele de predare la fel de arhaice și baza materială la fel de pauperă, subiectele la Evaluările Naționale și Bacalaureat s-au redus la absurd. Rezultatul: ultima medie de admitere la liceu variază între zece și punctul acordat din oficiu. La Bac e simplu: jumătatea bună trece proba de maturitate. Cealaltă îngroașă listele de șomeri cu diplomă.
Nu e deloc firesc ca un elev care a “tras” pentru zece și poate chiar l-a și obținut ca medie generală să se împiedice în fața unor subiecte care par a fi formulate de Marius Chicoș Rostogan. Și totuși, oricine are curiozitatea poate intra pe statisticile edu.ro.
Dacă ar fi să te iei după notele afișate, vine puternic din urmă o generație de genii care va schimba fața lumii și ne va face să ne prosternăm la picioarele ei.
Generația crescută în preceptul lui: “Pune mâna și învață, ca să te cari dracului din țara asta de c—t!”
N-or să se care nicăieri. Vor pleca, așa cum s-a întâmplat și până acum, câțiva, mulți, puțini, jertfă necesară întreținerii legendei că învățământul românesc e pepiniera succesului peste hotare. Restul vor mai trăi o vreme cu iluzia că sunt grozavi, până când se vor trezi culegând căpșuni, ștergând la fund copiii și bătrânii altora, adunând în pungi ecologice rahați de câine ori practicând, cinstit, munci la fel de cinstite, dar socotite la noi drept umilitoare, că, deh, nu pentru asta ne-am sacrificat și ne-am rupt de la gură, ca să creștem niște mediocri!
Ar fi grozav dacă am înțelege că mai important decât să fii bun la toate este să te pricepi cu adevărat la ceva. Să fii bun, foarte bun, cel mai bun într-un domeniu nu presupune ca, până în acel punct, să fi fost genial în absolut orice.
Că nu-i nicio nenorocire să nu fii de zece pe linie la toate materiile, dar e groaznic să fii și totuși să nu-ți placă, să nu te atragă nimic.
Că “bun la toate” se traduce de cele mai multe ori în “bun la nimic”.
O școală de elită ar trebui să fie socotită aceea care oferă oportunități, consiliere, îndrumare. O școală în care nu există „materii de baza” și „materii auxiliare”. Și, mai ales, înainte de toate, o școală a cărei mândrie să nu fie că are câte un olimpic per generație, ci generații întregi de tineri care și-au descoperit pe băncile ei talentul, pasiunea, vocația. Si, de ce nu, mentorii, în profesorii lor.
Dacă asta ar însemna pentru unii că susțin mediocritatea, atunci recunosc și îmi asum!
Pe Marilena o găsiți și aici.
Citiţi şi
În mine locuiesc mai multe femei și le iubesc pe toate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
