Regret ce n-am făcut și asta doare

Oana Rădeanu

15 April 2014

Oana RădeanuNu e Anu’ Nou, da’ m-a lovit în cap o nicovală de regrete. Am regrete, sunt om mare? Am regrete pentru multe tâmpenii pe care le-am spus sau pe care le-am făcut. Am regrete şi complexe. Multe, superficiale sau metafizice – complexele. Înseamnă că n-am trecut de adolescenţă? Mi-e ruşine de multe lucruri. De lucruri generale, înfăptuite de încrengătura “omenire”, din care fac parte şi de fâşii atât de personale de zici că sunt pete de ketchup pe retină. Carevasăzică sunt oloagă emoţional?

Regrete, complexe, ruşine… cel mai mult mă derutează regretele… pentru cele făcute, mi-am instalat un dispozitiv hi-tech, vechi de pe vremea lui Pazvante – se numeşte memorie selectivă. Funcţionează cam ca un gropar, a reuşit să mă împace un pic cu mine, punând la conservare într-un cavou toate vieţuirile noroioase, diforme sau vitriolice. Da’ cum scap de regretele pentru cele nefăptuite? Ştii tu, alea cu “dacă făceam aşa, dacă o luam pe cealaltă potecă, dacă spuneam atunci asta“. Fiindcă este o fiinţă complexă în care Dumnezeu s-a amuzat punând toate contradicţiile modelate la vieţuitoarele create înaintea să, omul îşi ţese în cap pergamente despre ce s-ar fi întâmplat dacă. Nu contează că o teorie neprobată n-ar fi avut sorţi de izbândă, important este că omul foloseşte argumentul “dacă” pentru a-şi justifica nereuşitele, dezamăgirile sau pentru a se scuza când se crede un ratat. Deh, aşa sunt unii oameni construiţi. Şi totuşi, ce fac eu cu regretele? Dacă suntem învăţaţi de mici copii cu norme / reguli/ proceduri/ cutume/ tradiţii/ prejudecăţi/ păcate/ “nu se cuvine”/ “nu e moral” / “nu e legal”/ “nu e fitness”☺, probabil că la un moment dat, pe drumul către prea lăudata maturitate, preferăm să stăm bine adăpostiţi sub umbrela prudenţei şi a respectării tuturor acestor rigori, ca să NU avem regrete pentru un spus sau un făcut.

melci

Şi uităm să mai gândim cu capul nostru, să sfidăm barierele, să strivim convenienţele, să contrazicem “autorităţile”, să ne rupem pantalonii vieţii de zi cu zi drept în fundul liberei cugetării şi acţiuni… Şi aici nu vorbesc despre tendinţa “hai să ne comportăm ca nişte animale, să ne porcăim, să ţipăm, să ne facem de cacao” ca să arătăm că suntem originali …

Eu vreau să văd mai des oameni care fac lucruri geniale, simple şi totuşi neevidente, lucruri de dragoste pentru alţi oameni, însă mai presus de orice, mi-e dor de revoltă. Şi de oameni revoltaţi de viaţa stereotipizată, furioşi pe norme absurde, aplicate pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna. Şi mai ales de oameni răzvrătiţi împotriva propriei îngustimii a cugetării, împotriva propriilor bariere – temporale, spaţiale, sociale, financiare, intelectuale. De oameni răzvrătiţi pe propriul destin pe care nu îl sfidează lipsiţi de respect, ci pe care încearcă să şi-l asume şi să îl modeleze după liberul arbitru, atât cât poate lupta lor interioară …

Mi-e dor de dezbateri, mi-e sete de argumente, mi-e poftă de entuziasm, de vorbit tare şi rârâit, de hlizit în cosmogonii de idei, tânjesc după oameni frumoşi şi rebeli! Vreau lângă mine oameni ce îşi glăsuiesc propriile crezuri, de parcă ar sta cocoţaţi pe un curcubeu şi văd de acolo totul în culori de pastel. De oameni cărora creierul să le miroasă a frezie, sângele să le bolborească precum şpriţul şi vocea interioară să le răsune în cuget că fanfara militară.

Mi-e dor de oameni cărora nu le este frică să se revolte şi să se modeleze pe ei înşişi, ca să regrete ceea ce au făcut şi nu că nu au făcut nimic… Că s-au mulţumit cu ceva ce nu era al lor, pentru ei, nu îi definea ca oameni cu stea în frunte, aşa cum sunt de fapt.

Regret ce n-am făcut şi asta doare… Da’ în fiecare zi mă trezesc cu un refren de-al lui Brian în cap: “It’s a new world / It’s a new start/ (..) Here I am “!!! 🙂

REGRETUL CEL MARE este acela că aş putea să îmi irosesc anii rămaşi pradă în temniţa împăratului “NE”: nemaiîncercând, nemaigândind, nemairăzvrătindu-mă, nemaiascultând, nemaistrăduindu-mă …

Şi ca un melc drogat cu adrenalină, încerc să mă întrec cu ghepardul “DESTIN”. Şi că asta este aducător de suferinţe contează mai puţin când văd lângă mine alţi melci, fiecare cu propria cochilie, modelată după voinţă, putere, îndemânare, determinare.

Şi rămân încremenită de graţie când, preţ de câteva secunde, de puţine ori pe drumul meu cleios pe frunza vieţii, întâlnesc câte un melc ce reuşeşte nu doar să trăiască fără cochilie, ci şi să ajungă la linia de sosire înaintea ghepardului “DESTIN”!

Citiţi şi

Draga mea, iubita mea

Ce stă la baza nerușinării PSD

O femeie care a trecut prin multe

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,043 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro