Sfârşitul eleganţei

catchy

24 February 2012

Stefano Pilati de la Yves Saint Lauren explică de ce nu va mai niciodată la modă să fii la modă

de Costantino della Gherardesca 

Nu exagerez deloc dacă spun că Yves Saint Laurent este cel mai cunoscut, cel mai răsunător nume din istoria modei. Stefano Pilati a fost director de creaţie în cadrul companiei în ultimul deceniu, determinând, cu ochiul său analitic pentru design şi cu părerile sale clare cu privire la locul pe care îl ocupă moda în cultura modernă, o nouă eră în istoria modei. Înainte de a veni la YSL, Stefano a lucrat îndeaproape cu Tom Ford şi Miuccia Prada, probabil cele mai inovatoare figuri din moda italiană din ultimii 20 de ani. Stefano era cel mai potrivit candidat pentru preluarea casei de modă valorând peste jumătate de miliard de dolari după plecarea lui Tom Ford, însă asta nu înseamnă că nu a scos din sărite o mulţime de persoane făcând acest lucru. A scrie despre şi a intervieva pe cei din industria modei poate să devină foarte repede un nonsens pretenţios, însă ca să fiu sincer, pentru oameni care – ca şi mine – trăiesc din modă la fel cum alţii trăiesc din muzică sau artă, Stefano este extrem de sincer. Până acum a reuşit să menţină YSL viabil din punct de vedere economic, arborând stindardul eleganţei şi stranietăţii care a fost înălţat mai întâi de mentorul şi şeful său, Yves – un geniu psihotic a cărui nebunie a dat naştere unei noi metode de comunicare. Dar lucrurile se schimbă pentru designeri; trăim vremuri dure şi trebuie să alegem cu grijă ce bătălii merită purtate. Aşa cum spunea Kim Jong-il, „Cel care se teme de schimbare nu va fi niciodată un bun revoluţionar”. Stefano este fără nicio îndoială o figură revoluţionară, care nu se teme de provocări – fie că aceasta înseamnă să lanseze o controversă sau să stea relaxat, în timp ce bloggerii de modă îl mănâncă de fund.  Eu am realizat interviul care urmează cu Stefano, prin intermediul Skype. Se afla la biroul său din Paris, îmbrăcat la patru ace, în timp ce eu mă lăfăiam în patul de acasă ca într-o fotografie de Nan Goldin.

VICE:  Viziunea pe care ai adus-o la Yves Saint Laurent este foarte diferită  –  şi unii ar spune, mai îndrăzneaţă şi mai perversă  –  decât a predecesorului tău, Tom Ford. Sunt persoane în industria modei care nu s-a bucurat prea tare de ideile tale şi a căror opoziţie a trebuit să o înfrunţi?

Stefano Pilati: Sigur că da! M-am confruntat cu multe dificultăţi, şi uneori mă mai confrunt încă. Am urmat calea serioasă, plină de respect, profesională, bazată pe ideea fundamentală de eleganţă la YSL. Însă unele dintre alegerile pe care le iau în ceea ce priveşte colecţiile mele sunt în cele din urmă motivate de componenta de afaceri. Cu toate acestea, cred că tot pot fi considerate alegeri pline de farmec. Parţial poate şi pentru că atunci când am început, compania era pe pierdere – pierdea cam 75 de milioane de euro pe an. Nu am început de la zero, am început de la o pierdere  de 75 de milioane. A trebuit să refac balanţa. Mi s-a cerut să fiu inovator, respectând în acelaşi timp tradiţia de la maison, dar a trebuit să fiu în acelaşi timp comercial şi vândut. Oamenii aşteptau focuri de artificii, dar nu le-am oferit niciodată. A trebuit să consolidez mai întâi bazele.

Ar fi corect să spunem că influenţa ta a fost subtilă, dar importantă?

Da, am creat o nouă siluetă.  În 2004, toată lumea purta cât e ziua de lungă pantaloni şi fuste cu talia joasă. Era dezgustător!  Mergeai pe stradă şi vedeai funduri grase în blugi cu talia joasă. Aşa că mi-am zis: „Poate că nu trebuie să mai vedem asta”. Aşa că am ridicat talia şi am strâns-o cu curele şi chestii de genul ăsta. Este o siluetă care stă încă la baza multor lucruri; încă se poartă. Şi de fapt, în ciuda criticilor iniţiale, mi s-au recunoscut meritele pentru asta.

Prin ce fel de dificultăţi a trebuit să treceţi atunci când v-aţi alăturat YSL?

Ştii, YSL – din păcate pentru mine – este deja foarte puternic definit în imaginaţia oamenilor. Cam toată lumea are o părere despre acest nume.  Dacă faci fuste cu volane, ei cer pelerine; dacă faci pelerine, cer fracuri; dacă faci fracuri, vor să aducă mai mult cu anii 1970; dacă mergi spre anii 1960, nu, trebuia să fi mers mai spre 1980. Cea mai grea provocare pentru mine a fost să las la o parte tot rahatul ăsta. Atunci când creez o piesă de îmbrăcăminte, mă gândesc la viaţa din zilele noastre – dinamism, rolul femeii în societate şi comportamentul ei în diferite situaţii. Şi vorbesc acum de femei care joacă roluri importante în societatea noastră, nu doar soţia care cheltuie mult sau iubita care-şi petrece zilele trăgându-şi-o cu iubitul ei bogat. Încerc să includ în creaţiile mele toate aspectele societăţii. Acesta este cel mai provocator lucrul. Saint Laurent este poate cel mai complex brand din sistemul de moda, pentru că trebuie să se confrunte cu imaginaţia oamenilor, care este infinită, exact aşa cum a fost şi munca lui Yves. El a fost poate cel mai prolific designer din istoria modei. Din anii 1960 şi până în anii 1980 – vorbesc despre naşterea modei prêt-à-porter – a fost cel mai activ, şi tot atunci industria modei a atins un nivel superior.

Poate că simbolul femeii şi al strălucirii, cel puţin în cultura dominantă, este ţinuta de pe covorul roşu – femei din LA îmbrăcate în rochii lungi la ora 4 după-amiaza, aranjate toate de parcă ar fi vreun jurnalist de la un canal de ştiri, şi cu coafuri din anii 1930. Este unul dintre lucrurile cele mai lipsite de eleganţă cu putinţă. Nu avem niciun simbol al eleganţei; nu avem o Grace Kelly. Există femei contemporane pe care le-ai putea considera modele de eleganţă?

În general vorbind, sau cu referinţă la Yves Saint Laurent?

În general.

Ideea mea despre eleganţă – iar asta se referă în egală măsură la femei, ca şi la bărbaţi – este aceasta: eşti elegant atunci când demonstrezi o bună cunoaştere a ceea ce ţi se potriveşte, atunci când poţi să te porţi natural şi să te respecţi pe tine însuţi. Să nu te făleşti. Eleganţa înseamnă ideea de a etala o imagine optimistă despre tine însuţi, pierzându-te, în acelaşi timp, în frivolitatea stilului şi modei. În ziua de azi, nimeni nu mai dă nici doi bani pe eleganţă sau şic. Dacă eşti elegant, eşti aşa pentru tine însuţi, pentru că asta te defineşte, este felul tău de-a fi. Atunci când nu te gândeşti: „Asta e la modă” şi nu cumperi haine ca să demonstrezi ceva prin intermediul lor, atunci eşti pe calea cea bună. Dacă sunt la modă hainele cu talia joasă, iar tu ai un fund mare, atunci las-o baltă, nu-ţi pune blugi strâmţi pe tine. Or să-ţi vină groaznic. Ar trebui să porţi negru; ar fi mai bine. Dar acum serios vorbind, nu e uşor să găseşti femei elegante. Sunt câteva, din care majoritatea sunt în vârstă – şi una, sau poate două dintre ele în întreaga lume au creat un nou stil atunci când erau tinere. Astăzi, când merg laNew York şi mă uit la artă şi modă, văd femei deştepte, iar nivelul este foarte ridicat. Însă există o diferenţă între asta şi a spune că o femeie este elegantă.

Există vreun artist sau vreo altă persoană creativă de la care te inspiri în mod special?

Eu nu sunt aşa. Cultura mea este autodidactă şi se bazează pe curiozitate. Am crescut în anii 1980, iar simbolurile mele de artişti sunt Cy Twombly, Hermann Nitsch şi… mulţi ca ei. Dar nu m-am apucat niciodată să frunzăresc paginile unui album de artă şi să mă gândesc: „Acuma, hai să fac o colecţie inspirată de Rothko”. Poate arhitectura. Pentru următoarea mea colecţie le-am arătat asistenţilor mei nişte interioare de Gio Ponti laUniversitatea din Padova. Au o formă strictă, lineară, cu urme de originalitate. Uneori iau urma vreunui artist care şi-a lăsat în lucrare amprenta, un sens estetic general care să mă inspire. Trebuie să reţii că lucrez într-un mediu puternic inspiraţional. Arhivele noastre au luat-o razna. Yves a creat multe chestii total diferite. A făcut rochii Mondrian, jachete Picasso etc.

Ideea de modă, ca parte a culturii contemporane – alături de muzică şi artă – mai stă în picioare? Sau piaţa a transformat realitatea şi percepţia a ceea ce este la modă într-un fel de abstracţie?

 Moda nu mai înseamnă modă. Sunt sigur de asta, însă nimeni nu-şi dă seama, pentru că lumea este plină de romantici ca mine – oameni care continuă să creadă în modă. Acum „la modă” poate însemna orice. Totul este modă. Totul poate deveni modă. Cu ceva vreme în urmă, lucrurile erau mai elitiste, şi asta a permis să aspire spre mai bine şi să fie mai direcţionate, iar acest lucru îi inspira pe alţii. Putea chiar – ca să folosesc un cuvânt oribil – să îi “înveţe” pe alţii. În ziua de azi, ce mai poţi să îi înveţi pe alţii? Aş putea să fac o colecţie din flanel, iar altul vine şi face o colecţie folosind tehnica asemenea unei plase prin care se vede tot. Dacă nu ştii prea multe despre modă, ce poţi să înţelegi de aici? Ce pot să înveţi? N-are sens! Nu poţi să te foloseşti de modă ca de o hartă, eşti pierdut. În ziua de azi, afacerile sunt totul. O altă problemă este că moda, ca organism de sine stătător, este foarte insulară şi introvertită. Reciclăm mereu aceleaşi concepte şi le exprimăm prin aceleaşi modalităţi de reprezentare. În clipa în care începi să filmezi ceva sau cobori de pe podiumul de prezentare, cea mai mare parte dintre jurnalişti n-au nici cea mai mică idee despre ce faci, pentru că nu au timp, disponibilitate sau cultură ca să înţeleagă cu adevărat ceva nou. Vei fi înţeles greşit şi nu vei avea ocazia decât să te întorci la lucrurile care urmau limbajul pe care îl înţelege toată lumea.

Yves Saint Laurent a adus moda străzii pe podiumul de prezentare odată cu colecţia Beat din anii 1960, iar apoi a dat naştere prêt-à-porter-ului. În ultimii 20 de ani sau cam aşa ceva, nu ştiu prea mulţi designeri care să fi cristalizat cultura tineretului în munca lor aşa cum a făcut-o el. Poate doar Raf Simons sau Junya Watanabe. E oficial că relaţia modei cu strada s-a terminat?

Adevarata întrebare este:  Ce poţi să extragi din moda străzii? Fetele poartă toate fuste scurte, colanţi şi geci de piele. Am văzut deja toate astea.  Moda străzii nu m-a învăţat niciodată nimic. Gândeşte-te la acest lucru: Yves Saint Laurent a fost unul dintre primii designeri care a reintrodus conceptul de vintage. Dacă îi citeşti biografia, ai să vezi acolo. Mergea de obicei la Londra la primele pieţe cu haine de mâna a doua şi găsea haine din anii 1930. Aşa a inventat fracul. A cumpărat o jachetă smoking şi a pus-o pe una dintre muzele sale. Aşa au început de fapt majoritatea inovaţiilor sale. Astăzi poţi să faci genul ăla de cercetare, dar e greu să creezi o poveste ca asta, pentru că s-au spus deja prea multe despre aproape orice. Eu personal îmi percep munca asemenea unui artizan. Sunt foarte egocentric în acest sens. Lucrez în domeniul modei ca să-mi exprim propriul eu pentru că este singurul fel în care ştiu să muncesc.

Crezi că moda este înţeleasă greşit pentru că oamenii care o creează vorbesc o limbă diferită de cei care o consumă şi o analizează?

Când intră în magazinul nostru, oamenii îşi imaginează caşmir, eşarfe de mătase, cămăşi din crep, pantofi din piele de crocodil. Evident, facem toate astea, dar e ca şi cum mi-aş da cu tesla în testicule. Am 800 de paltoane de caşmir şi 900 de eşarfe de mătase. Ideea mea este că nu se poate ca munca să fie pentru tine doar o călătorie egoistă. Lucrezi pentru o marcă, iar nu marca ta proprie. Trebuie să te adaptezi. Îmi place să mă las purtat de valul unor idei, dar trebuie să am şi restul companiei alături de mine şi să mă ocup de acei cretini care sunt doar oameni de afaceri – cei care au ruinat moda, oamenii care se mută de la Danone la YSL ca şi cum ar fi cel mai normal transfer din lume.

În anii 1970, în culmea succesului, Saint Laurentîşi trăia foarte intens viaţa, sau cel puţin, aşa părea din afară: droguri, băieţi plătiţi etc. Credeţi că un designer contemportan, în peisajul modei de astăzi, ar putea să scape cu faţa curată cu un astfel de comportament?

Nu cred, pentru că astăzi o adevărată muncă de birou stă în spatele părerii obişnuite a ceea ce înseamnă timpul pe care ţi-l petreci muncind. Eu muncesc 24 de ore pe zi, în esenţă. Trebuie să scot o colecţie la fiecare două luni. Trebuie să fii în formă; trebuie să fii mai mult atlet decât stea de rock. Adevărata problemă este că moda te izolează. Când ieşi din acea lume şi întâlneşti 90 de procente din societate care n-au nici cea mai mică idee despre ceea ce faci, ajungi să vrei să te întorci acasă cu prietenii. Sau poate fugi departe zece zile şi o ţii tot în petreceri, şi apoi îţi ia alte zece zile ca să-ţi revii şi să speri că nu observă nimeni. Astăzi, excesele trebuie ţinute în sfera privată. Dar ştii despre trecutul meu şi că mă drogam. Când am început să folosesc droguri, la Prada, un tip a aflat şi mi-a spus: „Ştii, David Bowie a compus cele mai bune melodii ale lui când se droga”. Aceasta cred că a fost ultima oară când mi s-a acceptat, într-o mică măsură, ceea ce făceam. Astăzi, acest tip de lucruri este chiar imposibil. Fără să fie chiar atât de implicat în această mizerie, John [Galliano] a pus capăt acestui gen de opţiune.

Comportamentul lui ar fi putut părea impardonabil la acea vreme, dar personal sunt încă şocat că Galliano a fost exclus de la Dior. Expoziţiile sale erau printre cele mai bune şi mai incisive din câte am văzut.

Cu siguranţă.

Ce părere ai despre toată acea nebunie?

Cred că a fost o situaţie tragică, atât pentru el, cât şi pentru  maison. Adevărul este, ca să mă întorc puţin la ce am spus mai devreme, că e vorba de exces: Să nu uităm că noi nu suntem simpli creatori cu prieteni bogaţi, care ne-au descoperit munca şi ne-au luat de mâini ca să ne arate drumul, în timp ce noi facem ce vrem. Noi lucram pentru corporaţii cu sute de oameni care merg acasă la ora 2 noaptea cu metroul, nu cu şoferi personali. Sunt fabrici întregi de oameni care produc hainele noastre şi, într-un fel, există un sistem public de media care ne plasează în centrul tuturor acestora, un sistem pentru care suntem faţada întregii corporaţii. Trebuie să găseşti un echilibru cu propria responsabilitate şi alegerile pe care le faci. Dacă eşti genul care trebuie să-şi facă micile lui şmenuri, poţi să faci asta, dar apoi nu te poţi aştepta să stai alături de Charlize Theron, în faţa a milioane de oameni. Dacă stai pe aceeaşi scenă cu Charlize Theron, trebuie să poţi să stai drept şi să vorbeşti coerent.  La naiba, dacă nici măcar nu poţi să vorbeşti normal şi ajungi cu o întârziere de două ore, mort de oboseală, doar ca să pleci după zece minute şi două pahare de vin, ei bine, atunci era mai bine să fi stat acasă. Trebuie să înţelegeţi că oamenii ăia au venit pentru noi. Creaţiile noastre au o mare putere, noi avem o mare putere, pe care o transmitem celorlalţi. Oamenii sunt cei care doresc să te învestească cu acea putere şi, în clipa în care îţi conferă putere, se aşteaptă să vadă că persoana din faţa lor cel puţin apreciază asta. Într-un fel, mă face să mă gândesc cum îţi faci patul. Acasă la tine, poţi să faci absolut ce vrei. Dar când ieşi din casă, trebuie să ai o atitudine sobră. Uite ce e, a fost o situaţie tragică şi nu este o scuză pentru acţiunile nimănui. Dacă trebuie să fiu de partea cuiva, s-ar putea să fiu de partea lui, dar fac asta cu tristeţe. Este trist. Totuşi, nu-mi pare rău pentru el.

În ceea ce priveşte viaţa socială, te consideri mai degrabă genul Scott Walker sau Truman Capote?

Nu-mi place linguşeala. Nu dau nici doi bani pe măguliri. Cred că poate sunt atât de egocentric încât pur şi simplu nu-mi pasă ce cred ceilalţi. Atunci când fac ce îmi place, cred automat că este o acţiune validă. Trebuie să recunosc că în primii ani când am fost în această poziţie, atunci când m-am pomenit în acelaşi lift cu Kathryn Bigelow şi Richard Gere, în drum spre apartamentul lui Mick Jagger, vreau să spun, când am ajuns acasă mi-am tras o palmă peste faţă ca să-mi confirm că sunt chiar eu. Desigur că sunt fascinat de acel gen de viaţă socială, dar prefer să stau acasă, să mă relaxez, să mă uit la televizor sau să îmi petrec timpul cu partenerul meu. Dar gândeşte-te că muncesc ca un câine şi de cele mai multe ori, când ajung acasă sunt atât de obosit, încât aproape că nu mai pot să fac nimic. Acum merg doar la propriile mele lansări şi poate că ies la o pizza cu prietenii duminica. Minimum minimorum a ceea ce se aşteaptă îndeobşte de la o fiinţă socială. Şi atunci totul devine muncă, muncă şi iar muncă. Mergi la toate chestiile astea pentru că aşa ţi se cere, pentru că trebuie să faci asta – face parte din muncă. Nu am o relaţie prea grozavă cu înalta societate şi tipurile sociale. Dar îmi place această experienţă şi îmi iubesc munca. Sunt mai recunoscător pentru stilul de viaţă pe care mi-a procurat-o această slujbă decât pentru faimă sau recunoaştere. Dacă mă plimb pe străzi şi mă recunoaşte cineva şi-mi cere un autograf… ei bine, mă şochează. Mă întreb: „Ce am făcut?” Vreau să spun, sunteţi sigur că doriţi autograful meu? Pentru că, dacă am trăi în timpul lui Picasso, ce ar face această persoană dacă s-au întâlnit cu Picasso? I-ar cere să-l ucidă? Eu sunt designer. Dar vin şi spun iarăşi: înţeleg – eşti cineva care hrăneşte visele oamenilor, trăieşti înconjurat de frumuseţe, şi eşti perceput în acel context, ca o persoană privilegiată. Din nefericire, figura „designerului” continuă să fie zeificată.

Traducere şi adaptare de Anca Cristina Ilie

Citiţi şi

Tu, femeie nebună, dorește-ți orgasme, nu Prada!

S-a întâmplat pe 1 august

Yves Saint Laurent, prizonierul propriului imperiu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,230 views

Your tuppence

  1. Rimel pentru inocenţă, de la YSL | Catchy / 7 June 2013 17:33

    […] Tweet Bineînţeles că nu există aşa ceva, deci vom reformula: rimelul creat de Yves Saint-Laurent care poate transmite Acea inocenţă voluntară, perfect stăpânită şi iscusit dozată a femeii […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Tom Ford. | Catchy / 24 May 2013 15:00

    […] din această pricină. Dar Tom şi-a făcut treaba cum nu se putea mai bine şi a redefinit linia YSL, în paralel cu cea a Gucci, care preluase brandul francezului. Adăuga fiecăreia dintre colecţii […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro Web analytics

catchy.ro