Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

40 de forme de a muri (I)

20 June 2018

REGISGolescu se gândea în ultima vreme tot mai des la moarte. Trăia într-o ţară anonimă, un oraş plat şi fad, într-o comunitate indiferentă care i-a întors spatele afectiv. Nici dacă ar fi fost un locatar al unor mega-polisuri avansate civilizatoric, arhitectural ori energetic nu s-ar fi simţit mai bine. Poate de atâta falsitate ar fi orbit şi ar fi ignorat tristul adevăr. Dispariţia unui ins. Însă nu se gândea şi la fapte, doar încerca să-şi imagineze câteva modalităţi demne de a muri. Observa că tot mai mulţi oameni nu se gândesc la altă formă de a fi, la propria moarte, n-avea de gând să-şi pună capăt zilelor, măcar câţiva ani, făcuse o promisiune unor minori, dar asta nu-l împiedeca să se gândească la moarte cu limpezimea surâsului. Ştiţi varianta, cea în care îţi vine să zâmbeşti înveselit de idei dar nu o faci şi păstrezi aceeaşi moacă neutră, liniştită, banală. „Fiecare cu gardu lui!” spunea un om de la ţară când voia a zice că toţi ne izolăm în anumite spaţii din care nu mai ieşim, un fel de gust personal, îmi place ceva ţie nu, mai mult sau mai puţin! De ce să-ţi desconspiri sentimentele şi să fii luat în derâdere. Mai bine să nu dai motive de bănuială.

Moartea. Un subiect mult mai potent decât viaţa, existenţa fiindcă nu există nicio mărturie a individului post. Deci poţi să-ţi imaginezi ceea ce vrei aici. Şi un excrement imens. Majoritatea îi întorc spatele şi acceptă discuţii despre orice altceva: călătorii, s*x, modă, sentimente, bani, proprietăţi şi alte construcţii de invidiat şi râvnit. Cu cât sunt mai abundente cu atâta mai tare se extinde ideea ţăranului: „Fiecare cu gardu lui!” şi se igoră condiţia şi poziţia morţii. Golescu nu se gândea să vorbească despre s*x şi poziţii fiindcă cei mai mulţi făceau chestia asta: el bogat, ea săracă, primul profită, ultima înghite, ori invers, ea perversă, el nevinovat, prima se distrează, cel din urmă suferă, iar banal, şi combinaţii rezultate cu grade diferite de intensitate între cele patru variante. Mai bine să vorbească despre modalităţi de a trece dincolo cu decenţă. Oricum, când moare gândirea şi voinţa, dispare şi individul rămas fără cele două atitudini pentru supravieţuire. Sunt excluse accidentele. Alea pot strica gardurile hazardat. Golescu avea în vedere condiţiile normale de a nu mai răsufla între rămăşiţele comprimate, unite, sigilate.

Primul fel de a muri. În picioare. Ca caii. O cacofonie acceptabilă. Alţii sunt cacofonii existenţiale evidente şi nu realizează asta, ba se bat cu pumnii în piept că vorbesc corect şi-şi ingnoră faptele. De ce să nu se accepte şi unele induse verbal? „Fiecare cu gardu lui!” adică îţi pui nişte atele să-ţi sprijine genunchii şi mijlocul şi poţi să te termini biped fără să te sprijini de vreun perete sau să te prăvăleşti pe caldarâm. Doar nu eşti un alcoolic de moment sau general, învins de ceea ce îngurgitezi. Închizi ochii, rămâi cu ei deschişi şi-ţi termini contactele cu lumea asta fără regrete. Altfel nu poţi să crapi odată. Spuneţi că nu-i fain şi excitant? Lumea o să se mire de modalitatea trecerii în alte forme. Ca o statuie. Pot să îţi construiască şi o aură de sfânt. Iar dacă este în amiaza mare or să concluzioneze că nici n-ai fost om. Poate un android, un robot. Atelele astea….

Al doilea fel de a muri are o conotaţie sexuală. Îmi cer scuze. Nu se adresează minorilor. Vă rog să înţelegeţi şi să închideţi documentul, cei care se află în intervalul temporal indicat. Prin urmare, să mori în timp ce faci s*x cu o femeie. Frumoasă, urâtă, medie, cui îi pasă de vreme ce îţi stârneşte erecţia fără să depună efort, adică fără să o chinui cu perversităţi!? Dacă nu eşti în stare de asta înseamnă că eşti sătul de sensibilitate, fragilitate, că o faci doar pentru tine şi din egoism te foloseşti de ea substituind-o cu mâna personală. În fine, unii au murit după partide de sex făcând un fel de infarct sau anevrism cerebral. Ghinion. Oricum, ar fi banal să îţi închei viaţa aşa, nefiind în ultimele clipe în intimitatea dorită, visată, preţuită. În esenţa universului pământean, pentru un bărbat, desigur, nu sunt femeie să ştiu postura inversată. Deci, să mori făcând s*x. Dar cum? Simplu. O inciţi cu un joc amorors şi îi legi cu fineţe mâinile, picioarele şi mijlocul cu panglici de mătase. Ca să o imobilizezi fără să îi provoci nimic rău. Iubirile sunt sincere. Să nu poată fugi sau să te ajute, să se ferească când îţi dai ultima suflare pătruns adânc înăuntrul ei. Dar îi laşi un telefon la îndemână, sub pernă sau între aşternuturi ca să poată chema pe cineva să o elibereze. Ştie la cine să apeleze. Femeile sunt mult mai pragmatice decât bărbaţii. Reluând acţiunea. Ea este imobilizată fără să păţească nimic rău, iar eu îmi pun în aplicare planul. O să aleg să fac s*x cu femeia pe care o iubesc cel mai mult. Fiind pentru ultima oară, am acest drept al condamnatului. Ea imobilizată şi surâzătoare, incitată. Eu, la fel de zâmbitor, îmi agăţ o funie de candelabru, în orice cameră există un candelabru, fac un nod marinăresc şi mi-o pun în jurul gâtului. Făcând s*x mă aplec tot mai mult peste ea ca să o sărut. Consecinţa sărutului înseamnă pentru mine sufocare, ştrangulare. De ce să mă termin şi să mor ca un idiot. Tot sângele o să-mi rămână în penis şi după ce respiraţia mi se va sfârşi, inima va înceta să-mi bată, creierul nu se mai electrizează, voi rămâne neterminat în ea. Aşa da viaţă! Adică potenţă. Nici ea în adâncul ei, după mai multe zile, n-o să regrete atât de mult că am murit erectil. Ziceţi şi voi! Nu-i o variantă superbă?

Al treilea fel de a ajunge sus, jos, undeva are legătură cu frigul, cu paşii în doi, tu cu tine însuţi, stângul şi dreptul încrucişaţi, poticniţi fiindcă şi ei vor să se despartă, doar provin de la un trup unic şi singuratic care se deplasează noaptea în afara oricărei aşezări umane, hipotermie. Cauţi o zonă suficient de rece, măcar noaptea, geroasă este cazul ideal, iar dacă este senin vezi totul cu cea mai mare claritate aburii respiraţiei, limpezimea gândului, memoriile fascinante, minciunile în pe care le-ai întrecut, doar nu te vei gândi la ceea ce a fost mai nasol! Ce poate fi mai sugestiv decât a te duce dracu adormind, vrând să visezi la pacea universală, la contopirea cu natura şi te întinzi o clipă pe pământ sau în omătul doar iluzoriu cald. Păi da, când suntem agresaţi de ceva extern încercăm să ajungem la o înţelegere amiabilă. Mai mult, nu ne petrecem o treime din viaţă sforăind vocal ori muteşte, aşteptând să ne contopim obosiţi cu salteaua, pledurile, plapuma grijulie! Ruptura nu apare atât de nasoală? Până la urmă nu este nimic groaznic ori înfricoşător. Poate, puţin, la început când muşchii tremură încercând să se încălzească, dar dârdâiala se termină repede fiindcă este fără sens. Ca să nu-ţi rupi dinţii unul de altul întredeschizi buzele şi scapi de căldura interioară şi mai abitir. Cine are proteză mai câştigă câteva minute dacă şi-o scoate din gură. Calmul trupului este redobândit după câteva zeci de minute când corpul cedează şi te încearcă o toropeală grozavă. Numai câteva secunde sunt suficiente pentru a pune colţul pe un pietroi de care te împiedeci în mijlocul drumului, cărării, traseului. Şi gata. Treci în eternitate. Acum ai o dilemă. Eternitatea există sau nu? Păi, există. Indubitabil. Cum să nu fie? De nu este iarnă cu siguranţă o să zbori la propriu, poate şi la figurat. Odată cu muştele sau alte insecte. De este iarnă, nah, este puţin mai dificil zborul, dar cu un dram de noroc nu te găseşte nimeni până primăvara şi ele îşi fac treaba. Dacă nu se întâmplă aşa ceva nu trebuie privit cu disperare viitorul. Orişicum, viermii readuc la suprafaţă, cumva, cândva materia în putrefacţie. Vor fi înghiţiţi de o pasăre. Şi ţup, iar în văzduh. La propriu, poate şi la figurat.

A patra modalitate de a da ortu popii are legătură cu înţelepciunea. Tradiţională. Modernă. Presupune orişicum o artă a meditării experimentată sau întâmplătoare. Există o versiune cutumiară: a muri de inimă rea! Mai nou: din cauza tristeţii. Ştiţi ce simplu este mai ales dacă supărarea asta focoasă este înlănţuită cu iubirea? Adică ea sau el sunt părăsiţi, trădaţi sentimental de un el sau o ea, ori viceversa. Cine mai ştie azi cine se îndrăgosteşte de cine sau ce: om, animal, doar suntem în democraţie. Genul se opacizează. Amănunte fără prea mare relevanţă. Deci, cum poţi muri din tristeţe? Vezi în minte doar propria inimă sfărâmată, împrăştiată în toate zările şi icoana celeilalte, celuilalt care se îndepărtează, la care nu mai ajungi, pe care nu mai eşti în stare să o întorci din drumul urmat cu bună ştiinţă, accidental. Iar nu mai contează cum! Timpul înapoi nu-l mai poţi întoarce. Spaţiul îşi urmează cursul neabătut ca un râu curgerea. Se întâmplă. Şi atunci realizezi că nu mai ai idealul lângă tine, l-ai pierdut din neatenţie, credinţă, naivitate, hazard. Acum este momentul pentru inima rea. Adică este suficient să îţi convingi creierul nu să accepte alte minciuni pentru a supravieţui mai departe, doar nu te înneci cu ele, îi laşi pe alţii să se hrănească cu noile iluzii. Nu îţi mai trebuie nimic din jur. Deci, trebuie să te concentrezi mental şi să învingi instinctul de supravieţuire. Adică să îţi păcăleşti gândirea cu o acţiune, să accepte a lăsa liberă comanda: stop inimă! Şi gata. Simplu. Mult prea simplu ca să nu fie adevărat!

Al cincilea fel ţine de viteză. Da. O caracteristică a secolului trecut. Însă, câţi oameni nu au nostalgia trecutului, mai mult, a originilor, şi mai tare, a perfecţiunii, idealului, hăhăielii şi huzurului siropos infinit. Primesc ce mi se năzare, dar nu realizez că am capricii puţine. Odată atinse, poc. Fug. Prin urmare, ne grăbim, pe repede înainte, înapoi, cum ne taie cugetul. Adică chestia aia dintre tâmple pe care o umplem subit cu falsităţile lumii. Decât gol, mai bine umplut cu ceva! Doar nu suntem autotrofi! Trebuie să primim! Nu goliciune, ci ceva, alandala, orice material. Urgent. Deci luăm o bicicletă şi-o urcăm într-un vârf de munte. Dar când spun ascuţime nu afirm ceva moale, bleg, teşit, bont, bătut de vânt în toate direcţiile, neimpresionabil. Aşa că, de pe o stâncă pe care abia am reuşit să ajung eu şi atelajul îmi dau drumul în jos, repede, ca vântul şi gândul, fără să ezit deloc. N-am timp să simt mare lucru fiindcă totul se întâmplă instantaneu ca un fel de joacă în care şi fierul se îndoaie, plezneşte, d-apoi scheletul osos. Am realizat cel mai rapid traseu. M-am iubit cu cele mai indiferente pietre, stânci, chestii pe care hazardat le întâlnesc şi cu o ultimă privire văd cerul în toată splendoarea lui. Chiar că nu mai are nicio importanţă dacă este senin sau înnourat. Pe repede înainte!

A şasea dimensiune în care ţi se năzare s-o faci se desprinde cu un crez în care cauţi să spui ceva frumos, adică eşti pe punctul de a ceda şi de a întoarce spatele nedreptăţii, trădării, minciunii evidente zâmbind. De afirmi o chestie belicoasă în beatitudine stârneşti bătăi din aripioare. Păi, de ce să nu te simţi bine când totul s-a prăbuşit în jur, adică nu în realitate, dar simbolurile sunt caraghioase şi meschine. Unghiuri drepte întâlneşti peste tot în urbe. Străzi, clădiri, sentimente, justiţie. Anormale. Anomice. Cretineli. În univers nu sunt decât întâmplător şi foarte rar înclinaţii de nouăzeci de grade. Cele mai răspândite sunt curbele. Nu cele drepte, deci, ci respectivele mai mari sau mai mici de nouăzeci, mai empatice sau mai puţin empatice. Prin urmare, de ce să te revolţi şi să invoci motive de disconfort, ceartă, nepoliteţe. Ce-i drept este rar. Acceptă ceea ce este nedrept. Aşa cum trebuie să-ţi asumi accidentul, nu regula ca să devii inedit. În a şasea modalitate se naşte întrebarea: când o să-mi cadă ornamentul de pe o clădire anonimă în cap, când o să mă trăznească definitiv, când o să fiu răpit de o tornadă şi spintecat de resturile inutile? Vedeţi, de ce să vedem viaţa în negru, mai bine să zâmbim candid cu toată naivitatea de care putem da dovadă ca să nu ne stresăm şi să ignorăm destinul. Liniile drepte sunt doar teoretice. În realitate nu există. Să nu fim morocănoşi din cauza asta. Este fără sens, doar căutăm sensuri iluzorii mereu şi biciclete cu reacţie! Aerul nu mai contează. Doar este plin de vid. Zâmbiţi! Ca la fotograful profesionist.

sarut

Sursă foto: bloodtriangles.tumblr.com

Golescu în a şaptea metodă are un dram de noroc. Dar orice şansă are, la rândul ei, propriile limite. Deci, se afla îngrămădit cu mulţi alţi oameni într-un fel de loc destinat exteminării. Să spună holocaust ar fi prea mult fiindcă nu era evreu. Îşi cunoştea dar nu îşi renega originile. Erau mulţi adunaţi acolo, indiferent la naţionalitate. Unii încep să tragă în grupul de jos construind victime, cu sau fără motiv, nu are importanţă, îndeplineau un capriciu sau ordin cu sadism. În cazul lui acţionase instinctul de conservare. Se aruncă printre răniţi şi aplică cea mai simplă metodă de a scăpa: a face pe mortul. Câştiga timp. Ideea este bulversantă mereu: prădătorul care a rămas fără plăcerea sau obligaţia de-a ucide. Apoi au fost încărcaţi. Nu s-au chinuit să o facă individual, bucată cu bucată. Au folosit cu eficienţă un fel de escavator. Oasele trozneau chiar dacă era dotat cu gume, nu cu şenile. Golescuz surâde imperceptibil cumva, dacă în asemenea circumstanţe poţi să mulţumeşti în gând, că a ajuns în partea de sus în camionul cu cadavre, răniţi şi nu trebuie să se zbată ca să respire. O perioadă a simţit un fel de siguranţă. Printre cei muribunzi crezi că este în regulă. Însă devenea terifiat de fiecare încetinire a camionului înalt, măcar să fi fost scund, dar avea o cuvă de aproximativ trei metri. Realiza că o să fie goliţi pe undeva, probabil într-o groapă comună şi dacă era sus va ajunge la fund. Când lua curbe se zbătea sub prelata cu care fuseseră acoperiţi şi pe care nu reuşise să o rupă, avea mâinile rupte, încercând să se vâre cât mai adânc între cadavre. Nu reuşea aproape deloc. Totuşi încerca disperat să lupte pentru viaţă. După o oră sau două camionul a oprit. Inima îi bătea în piept să sară de acolo. Braţele i-au amorţit şi l-au lăsat fără durere. Iar s-a scufundat, cât a putut. Adică puţin. Cum bănuise au fost deşărtaţi într-un loc, un fel de puţ. Apa şi zbaterile isterice l-au ajutat să rămână la suprafaţă. A început să urle ca un nebun când a văzut o cupă plină de pământ deasupra lor gata să fie aruncată. Îi ruga să-l lase să iasă cu o voce domoală şi umilă. Şoferul s-a oprit nehotărât. Un bărbat curios s-a uitat înăuntru, a aprins şi o lanternă să vadă mai bine. L-a salutat cumva, chiar i se păruse că i-a tras cu ochiul, dar i-a făcut imediat semn celuilalt să dea drumul repede pământului unde îi era locul. Tăcere.

Al optulea fel este de-a dreptul simbolic. Conştientizăm că de numere nu putem scăpa vreodată. Doar ele anonime, abstracte, absolute ne deosebesc de animale. Nu limbajul, nu raţiunea, nu societatea, uneltele, puterea, ci simplele numere. Opt. Dacă îl privim cum trebuie realizăm că este infinitul în picioare. Un bărbat ar spune infinitul erectil! Nu-i fain? Păi da. Golescu avea un deja-vu al cinicului Diogene. Considera că i-ar trebui un tomograf, nu o lampă ca să caute un om sincer şi-n ziua de azi. Mai mult. Ascunderea într-un vas de lut, chiar butoi, reprezintă o modalitate de a-ţi înfrâna poftele sexuale. Dacă Diogene o făcea în public ca să-şi atrofieze organul în ulei rafinat la rece de măsline, de ce n-ar face şi Golescu asta, dar în untură. De unde măsline pe aici? Puţin ştiu că Diogene era atât de isteţ şi folosea din antichitate psihologia inversă. De ce? Fiindcă le incita pe unele nefericite astfel încât nu mai trebuia să se chinuie să le curteze. Noaptea veneau în pelerinaj, câte una, două femei frustrate care se dezbrăcau şi intrau goale alături de el. Dacă avea chef le primea. De nu, nu, le refuza. Golescu nu mai voia să provoace pe nimeni. Fusese suficient să respire câteva guri de untură caldă care în câteva minute s-au mulat perfect peste plămâni, blocând perfect schimburile cu exteriorul.

A noua modalitate este un fel de joc al destinului reinterpretat. Ruleta rusească a sentimentelor. Dar nu cu un sfârşit metalic. Prea simplu şi artificial. Mai bine cu un fel de ghilotină din stâncă. Superbă este natura pentru cine are ochi să o simtă tactil, doar nu este un rest de pulbere sterilă cuprinsă de vid. Şi sprijinită de un băţ, genul care odată desprins lasă să se reverse tăvălugul, eliberează materia, piatra capătă viaţă şi chiuie fugind bucuroasă peste ţeasta aşezată tandru pe cărare, fix în dreptul traiectoriei lucrului dens. Nu trebuie prea multă ştiinţă pentru a anticipa aşa ceva. Nici măcar pentru ruleta sentimentelor! Mă iubeşte cineva? Neh. Ecoul. Şi ăla se bâlbâie. O face de mai multe ori. Da nu aşa direct, că cine ştie cine ar răspunde: da! din varii motive subiective, interesate, etc. Întrebarea corectă: Mă iubeşte făpturaNiet! Probabil fiindcă strigase prea tare ultimul cuvânt iar vântul vibrând mugise doar niet! De ce să se iluzioneze în continuare? Nu este nu. Ţăruşul este fragil. Sângele nu-i albastru decât dacă se-mpreunează cu oxigenul. Se va opri undeva. El. Bolovanul.

Zece. Numărul perfect. Decada, eterna reîntoarcere, renaştere înainte, şi-napoi. La mulţi ani tuturor femeilor de 8 martie. Este ziua voastră! Mă-nchin în faţa celor puternice sau firave, originale ori conformiste, a celor se simt îmbrăţişate sau abandonate de cei pe care-i preţuiţi! Dovediţi în orice făptuiţi puterea de a merge mai departe, tăria iertării, împrăştierea recunoştinţei şi prieteniei în jur. Sunteţi singurele care puteţi să iubiţi cu generalitate şi depăşiţi cu mult egoismul masculin, tern, sec, rece. Mulţi ani tuturor primăverilor rămase în lume! Mulţi ani primăverilor care vor veni. Numai eu, îşi zicea Golescu, am rămas fixat în eterna iarnă ca într-un cântec celebru de pe plaiurile mioritice!

Pe Regis îl găsiți întreg aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

După ce am făcut primul pas în afara zonei de confort, am avut parte de una din cele mai bune partide de amor din viața mea

Ce ai tu, nu mai găsesc în altă parte, ce am eu, tu știi de mai găsești, dar…

Se spune că părinții nu mor niciodată…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,249 views

Your tuppence

  1. 40 de forme de a muri (III) – Te-am înşelat ca să supravieţuiesc! – Men Talk | Catchy / 24 June 2018 9:01

    […] uitați primele douăzeci de feluri de a muri. Primele zece, aici. […]

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  2. 40 de forme de a muri (II) – Men Talk | Catchy / 21 June 2018 7:06

    […] Prima parte, aici. Credem că e absolut […]

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro