Dirty Dick pe stânga. Lubrifist pe dreapta. Subtilitatea nu a fost niciodată apanajul zonei, ba au contraire. Pereții, colțurile de stradă, afișele, firmele, vitrinele urlă sex, kitsch, sex, marfă, sex, cacealma. Farmecul răpănos al locului atârnă pe timp de zi și de verdeață. Se prelinge precum străzile în pantă dinspre funicular, dinspre colina Montmartre și dinspre cimitirul cu Alphonsine du Plessis, François Truffaut, Stendhal și Nijinsky. Pe întuneric, însă, Place Pigalle nu mai are parfum de șantan, ci de chinezărie, nu mai exală promiscuitate boemă, ci fușereală pe bani mulți și nuri fleșcăiți. Cine ar zice că în acest colț parizian de poliester și polistiren stă și toarce o poveste anacronică?
Cobori pe Rue Frochot și o vezi în capăt. Asta dacă știi că există. Dacă nu, ai toate șansele de a trece pe lângă ea, pentru că nimic nu îți dă ghes să întorci capul la stânga. O poartă masivă, prea mare pentru scurtimea străzii și două semne de interzis. Avenue Frochot, voie privée. O, dar stați puțin, Avenue e Champs-Elysées, e Montaigne, străzi largi sau titrate, nu o uliță sinuoasă în plin arondisment 9. Mai stați puțin, dacă tot v-ați oprit să descifrați paradoxul numelui. Frochot nu are o posteritate prea veselă: el a sistematizat cimitirele Père Lachaise, Montmartre, Montparnasse și Passy. Priviți printre zăbrele. Nimic mort aici. Cascade de vegetație, luxuriantă nu doar pentru Paris, ascund ruela după prima buclă. Casa portarului mimează un stil Tudor. Mai mult după ea nu poți vedea, pentru că magnoliile, glicinele și arborii-ficuși mari cât în Spania și-au unit fotosintezele pentru a păstra intimitatea arhitecturii.
Norocul se cheamă un distribuitor de pliante, care tocmai iese și care, mai mult din automatism, ne ține poarta să intrăm. E cel mai banal intercesor al istoriei, dar nu mai contează. Plonjeul în altă lume are brutalitatea parfumului de flori de aprilie, care te asediază din toate părțile. Din fadă și sulemenită, noaptea devine fragrantă și ispititoare. Nu mai sunt la Paris, ci într-un oraș care aduce vag cu o Londră georgiană (cartierul Saint-Georges, à propos) sau, de ce nu, cu un București decupat din străzile cu locuințe somptuoase și grădini burgheze. Felinarele separă lumina de bezna saturată de atâtea etaje vegetale. După ele stau – nu trufașe, ci suverane în magnitudinea lor nobilă – casele. Un fel de-a spune. Vile, pălățele, conace. Niciuna nu seamănă cu cealaltă. Niciuna nu e lipsită de panaș al construcției și toate sunt pline de amintiri încapsulate înăuntru. La numărul 1, portarul de azi are ghereta în ce era biroul compozitorului Victor Massé. Doar cititorii minuțioși ai lui Proust și exegeții subiectului Paul & Virginie mai pot avea o mică tresărire la auzul acestui nume. Unul despre care Berlioz spunea că face muzică precum Parisul: un pic de spirit, un pic de sensibilitate, un pic de umor, un pic din toate. Complet diferit ca amprentă de Django Reinhardt, cel care a născocit jazz-ul manoush (numărul 6).
Vizavi, la 7, Charles Lamoureux, căruia Parisul îi datorează primul Wagner. Într-un intrând, la 15, muzica are altă culoare: de tușă obraznică, de manej, de costum de saltimbanc și de cărămiziu à la Goulue. Atelierul și casa lui Toulouse-Lautrec. Verde pal și petale pastel la fereastră? Ar fi zis că-i o glumă bună. Spre sugrumarea dinspre Pigalle, de care o desparte doar un perete de metal, Avenue Frochot mai scoate un nume: cel al pictorului orientalist Theodore Chasseriau. Lui i-ar fi plăcut, cu siguranță, nerușinarea de flori, frunze și crengi încolăcite. Lui și lui Gustave Moreau, de la fereastra de lângă. Faptul că Dumas-fiul, Victor Hugo și Jean Renoir au locuit și ei aici cândva pare de la sine înțeles.
Luxe, calme et volupté. Strada aceasta, bine păzită în inima sordidă din Montmartre, e ruptă din alt film. Nu are nici îmbujorarea rustică de mai sus, de pe colină, de la Au Lapin Agile dintre podgorii. Nici sfruntarea de neoane roz de pe lângă Moulin Rouge. Felul în care se așterne, exaltând confortul și aristocrația, se mariază cel mai bine cu o altă fostă rezidentă. La numărul trei, într-o combinație de palat neoclasic și catedrală neogotică, a locuit până la moartea sa Régine Crespin, diva națională a Franței. Aici, în fostul atelier al lui Renoir, și-a fumat Gauloisesele cu degete lungi, perfect manichiurate, aici și-a răsfățat pudelii, și-a înșirat amorurile (inclusiv un homosexual căruia a reușit să îi răpească o noapte de iubire hetero), și-a văzut corpul luptând cu trei feluri de cancer, și-a pus amintirile în ordine și vocea de regină trufașă în cui. Nu știu dacă s-au cunoscut, dar cred că l-ar fi adorat pe Jean Paul Gaultier, care păstrează și el o locuință pe Avenue Frochot. L-ar fi invitat la una din seratele ei (rare), în turban de mătase Hermès și ar fi râs pe seama lumii operei. Pe seama lumii.
Noaptea trecută, această bijuterie de istorie, timp și urbanism ni s-a deschis nouă, trei călători de conjunctură, care veniseră cel mult să-și lipească nasurile de grilaj. Lucrarea lui Picasso, L’Avenue Frochot, vu de l’atelier de Picasso (care a locuit alături, pe Rue Frochot, pe la Dirty Dick) nu îi face decât parțial dreptate.
L’Avenue Frochot, vu de l’atelier de Picasso
Strada nu se simte à vol d’oiseau sau în esențializări cubiste și prive de culoare, ci la pas, cu toate simțurile deschise și cu conștiința efemerității. Nouă ne-a deschis poarta un distribuitor de pliante care ieșea. Un minut mai târziu sau mai devreme, la voie serait restée sans voix. (Da, câteodată fac calambururi în franceză. Încerc să mă las). Au fost zece minute de fericire.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Art Deco, 100 de ani – expoziții aniversare europene
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
