Dorul, ca stare de spirit, nu are un contur limpede și se sustrage oricărei definiții logice, nu are o intensitate previzibilă, nu se supune rigorilor rațiunii pure, nu are gen proxim și diferență specifică, nu are conșinut semantic cu delimitări precise, dar atunci când îți traversează ființa îl simți acut, aproape ca o durere de dinți.
Virtuțile lui sunt împărătești. Constantin Noica, filosof al cuvintelor, cu o rigoare logică și instrucție universală, și-a denumit eseul despre dor, numindu-l în chip modest o introducere. Imposibilitatea definirii dorului este direct proporțională cu răspândirea lui ca sentiment uman. Mă gândesc la Sfântul Augustin care, încercând să definească timpul, în capitolul XI al Confesiunilor, spunea: dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este, dar de îndată ce sunt întrebat, nu mai știu să răspund. Așa pare să fie și cu definiția dorului.
Dacă ar fi să admitem că iubirea pote fi rezumată, citeam undeva, cel mai frumos rezumat al iubirii este dorul. În alcătuirea lui, ca într-un sâmbure de nucă, dospește îndelung cel mai nobil sentiment din câte poate avea omul. Se prea poate, după spusele lui Nikolai Karamzin, ca prima creație poetică să nu fi fost altceva decât izbucnirea unei inimi întristate și pline de dor.
Cine nu a purtat niciodată dorul cuiva, acela, chiar cel mai bogat de ar fi, nu a trăit niciodată cu adevărat! De la o anumită vârstă, dorul ține loc cerului din noi, ține loc sperantei și devine indicator al profunzimii cu care ne trăim viața.
Un copil care nu se joacă nu este un copil, iar un om mare, căruia, iubind, nu-i este dor, nu iubește cu adevărat. Marile experiențe ale depărtării, când ne este dat să trăim pe șira spinării noastre fiorul cald al dragostei, sunt tot atâtea experiențe revelatorii. Nicicând nu ne cunoaștem mai bine ca atunci când, fiindu-ne dor, ne închipuim lumea în toate formele ei, în devălmășia splendidă a tuturor stărilor care ne apropie, bulversant, de noi înșine. Sentimentul de dor, indisolubil legat de cel al iubirii, distorsionează realitățiile lumii, făcându-le în mod cert mai frumoase și, într-un fel neobișnuit de ciudat, mai izbăvitoare.
Locul în care trăiește cea/cel căreia/căruia îi purtam dorul, oricît ar fi de anost, e însuflețit de patimile iubirii noastre. Am văzut că se înserează mai frumos în acel loc în care se află femeia de care îmi este dor. Mă gândesc la rai nu ca la un loc anume estetizat în cele mai mici amănunte, ci ca la o stare de spirit, care, prin somatizare progresivă, se imprimă pe chipul nostru, făcându-ne mai senini și mai îngăduitori. Raiul, admițând existența lui, este compus din oameni care nu au uitat să își trăiască bucuria, hiperbolizând, proiectând în jur nimbul lor de seninătate invincibilă.
Am făcut analiza verticală a stărilor oamenilor cărora le este dor și am observat un lucru formidabil: acești oameni trăiesc mai viu, au acea rațiune a zilei, sunt luminoși, în pofida faptului, cunoscut deja, că dorul ne perpelește uneori și ne chinuie, dar efervescența lui e totuși mobilizatoare.
Nu am fugit niciodată de sentimentul dorului, nu mi-e teamă să-l trăiesc. Amintirile tinereților mele, primelor tinereți, desigur, pentru că eu încă mă consider a fi tânăr, sunt, în fond, amintirile dorurilor, tuturor dorurilor pe care le-am trăit. Mi-e temă, cumplit de teamă, de ziua în care nu o să îmi mai fie dor de nimeni și de nimic.
Dintre toare lucrurile și simțămintele pe care le voi pierde odată cu bătrânețea cred că cel mai mult o să îmi lipsescă dorul. Chipul lui, care acum mă însoțeste zi de zi, ocupă în organigrama mea emțională poziția de CEO. Voi culege un mănunchi de salbe de pe chipul dorului și-l voi păstra pentru acea zi în care va trebui să trăiesc fără el.
Nu m-aș fi gândit niciodată că un om poate fi în două locuri în același timp și niciodată nu credeam că poți purta în suflet, ca și cum ai purta în brațe, și că pentru asta este suficient să îți fie dor. Privind ochii femeii iubite, cu nespus de mult drag, recunosc în lumina lor blândă visurle mele, așteptările prelungi și difuze care au imprimat sufletului meu litera stacojie a tuturor înserărilor în care, pentru a o vedea, închideam ochii, știind că imaginea chipului ei drag e fixată pe retină. Pentru totdeauna!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
