Îmi amintesc perfect parfumul verilor în care pendulam între spațiul misterios dintre blocurile I13, I14, strada Dunării și Str. 1 Decembrie (sau în fața blocului) – unde locuiam împreună cu ai mei – și locul infinit de joacă oferit de generoasa stradă Ion Creangă, ce pornea de la intersecția cu st. Grivitei și până la capătul ei, aproape de calea ferată (sau la mamaie și tataie). Mi se pare că am avut mare noroc. Deși n-am avut bunici la țară, am avut totuși privilegiul de a mă (aproape) teleporta de la bloc la curte, parcurgând o distanță care acum pare o nimica toată. Drumul de câteva străzi dintre la bloc și la mamaie și tataie care dura, în pași de copil, ceva mai bine de 20 de minute, era atunci o excursie în sine. De fiecare data cu alt iz, chiar și dacă era parcurs dus-întors în aceeași zi. Mi se pare ciudat acum, retrospectiv, că eu copil găseam acest drum dintre cele două lumi de poveste prilej de introspecție, parcelă de timp în care făceam trecerea dintre cele două lumi. Era un drum parcurs agale, cu pași măsurați așa încât timpul scurs între cele două destinații să fie suficient (nici mai puțin, dar nici mai mult) pentru pregătirea necesară schimbării unui univers cu celălalt.
Ce veri parfumate! Aerul topit dintre blocuri, amestecat cu mirosul vinetelor coapte dând buzna afară prin ferestrele bucătariilor harnice de provincie. Pepene roșu, înghețată la cornet procurata de la tonomatul magazinului din colț. Cicolata Gersey cu cocos, ca bun de lux. Guma Turbo, îi simt și acum parfumul și gustul inconfundabil și parcă-mi plouă în gură. Ecoul mingii lovite de asfalt, al vocilor de copii de toate vârstele, care mai de care mai vocali. Campionatele de macao din fața sau din spatele blocului. Flori, fete, filme și mai ales baieți. Ah, bara de scuturat covoare. Nadia, ai fi fost geloasă pe mișcările acelor copii curajoși (vreau să spun, de fapt, inconștienți) care se cățărau și se răsuceau peste bara cu pricina cu lejeritatea unor gimnaști de 10 olimpic. Mamiiiii, mamiiiii, mai lasă-mă cinci minute afară, te roooog! Zilele de sfârșit de vacanță petrecute în consemn la domiciliu întru finalizarea temelor de vacanță.
Ce veri de poveste! Mirosul de țărână încinsă din curte împerecheat cu cel al trandafirilor care se dădeau voluptuous dulceții sau siropului pe care mamaia le făcea cu atâta dragoste din petalele florilor cu spini. Grădina cu legume înșirate disciplinat de-a dreapta și de-a stânga aleii, mirosul pământului călduț udat în apus, spre potolirea setei roșiilor uriașe și a altor verzituri. Plimbări agale în după-amiezi tihnite printre rândurile cu viță de vie doldora de struguri grăbiți să-și coacă miezul dulce înmiresmat.
Parfumul tuberozelor în răcoarea serilor de vară. Cina așternută pe masa de lemn din curte, sub vișin. Răsfățul roșiilor culese proaspăt din grădină care se întreceau în miresme cu ardeii fragezi, și ei crescuți cu grijă de tataie. Desăvârșitul gust al salatei văratice înnebunea papilele dimpreună cu cașul alb-lăptos adus de la țărani.
Te duci, tataie, să încarci sifoanele astea? Așa aș bea un șpriț… Drumul pe strada alăturată, la nea Fane cu sifonăria, era o altă călătorie fantastică, un supraspațiu.
Gustul (iar îmi plouă în gură) parfumat – esență tare – al caiselor coapte, mâncate pe nerăsuflatelea, smulse direct din pom, cu tot cu puf și colb și poate musafiri nepoftiți, sorbite zemos la adăpost de arșița lui cuptor, la umbra părintescului cais. Și-n ăst răstimp, hoinăream la Medeleni sau cercetam locuri nebănuite cu Cireșarii.
Duminici sfinte, adunați cu toți în jurul mesei de sub vișin. Belșug de miresme aburind din bucate plămădite de mamaie cu dragostea ei infinită. Gică Petrescu însoțindu-ne vioi din aparat.
O altă lume, o altă gașcă de-mpărțit vacanțe. Aproape fără granițe, zburdam în cârd de dimineața până spre apus, cotrobăind și născocind o sumedenie de jocuri noi. Țară, țară, vrem ostași, lozinca de fiecare după-amiază. Campionatele tensionate de Elasticul stârneau invidii grele printre fete, unele mai iuți în picioare ca altele. Biciclete roiau pe stradă, bedminton kamikaze printre (puținele) mașini care treceau pe Ion Creangă, leapșa zgomotoasă scotea vecinii din sărite.
De parcă ar fi fost două copilării, nu una. De parcă am trăit două vieți de copil, în două lumi de basm, cu două inimi bătând pe rând în piept, cu două guri ce-au râs pân’ la urechi, cu pofta de copilărit la pătrat.
Ce dor de veri copilărești…
Pe Ava o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
