Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Casa de la numărul 18

5 June 2018

AVA MARINESCU anca vătășoiuSă fie, cred, vreo trei ani de când n-am mai dat pe la Alexandria. N-am avut timp, viața fuge în ritmul halucinant pe care l-am luat ca atare și pe care îl contestăm, mai mult de formă, mai mult ca să ne facem datoria, să nu zică apoi cineva că nu ne-am plâns când ne-o trezi la cincizeci de ani cu ITPul expirat și cu prescripție pentru revizie totală. Ne-am dus în plină vară – eu și mama – să rezolvăm ceva administrative adunate. Apoi ne-au dus pașii spre Ion Creangă. Strada, nu scriitorul, fie el fericit cu îngerii copilăroși. Întâmplător sau nu, strada asta cu nume de copilărie mi-a dat cei mai frumoși ani. Și cei mai frumoși bunici din lume.

Casa de la numărul optsprezece are acum ziduri roz bombon cu gard de fier și curte betonată. Am vizitat-o o singură dată acum vreo zece ani, la un timp după ce o cumpăraseră niște rude ale unor prieteni de familie și ne-au invitat pe acolo, să vedem ce frumos (!) au amenajat vechea casă bătrânească. M-au durut toate cele să-mi văd copilăria strivită, anulată cu atâta barbarie și gust îndoielnic. M-am străduit din răsputeri să blochez imaginile undeva la granița retinei și să nu le las a-și face cuib în locul celor veritabile și calde amintiri din Fericire. Cumva am reușit pentru că până în ziua vizitei de care povestesc, chiar și dacă mă chinuiam din răsputeri, nu reușeam să-mi amintesc cum arăta casa cea prefăcută de noii proprietari. Îmi stă pe retină doar un roz șters, dar care se pierde și n-are putere să răzbească printre culorile vesele și parfumul de trandafiri de la numărul optsprezece.

Trecem acum pe stradă – eu și mama – prin dreptul casei, fără gând de a intra sau zăbovi prea mult. Doar cât să ne aducem aminte, să simțim – poate – parfumul rozelor și al iasomei. La poartă, teiul bătrân umbrește bucata de trotuar din fața porții. E neschimbat. Sau poate a-mbătrânit puțin dar o știe numai el. Oare cum îți dai seama când îmbătrânește un copac ce ți-a fost bunic? Gardul gri, din lemn, cu vopseaua puțin crăpată de la toropeala soarelui e primenit cu florile albe, delicate ale iasomiei. Casa e și ea neschimbată, cum o știam dintotdeauna, untul zidurilor și roșul ars al țiglelor de pe acoperiș îmi mângâie retina. Uitându-ne una la alta cu mirare – unde e casa cea urâtă – ne apropiem, frecându-ne la ochi a necredință. Curtea, ca-n amintiri. Casa, cu camere rânduite ca-n vagonul unui tren, se odihnește blândă în stânga curții, fiind străjuită în dreptul ferestrelor fiecărei camere de câte un rond cu flori: trandafiri, crini, regina nopții, petunii. Pe partea dreaptă, alt rond cu flori și viță de vie.

De la masa din curte, de sub vișinul umbros, ne fac semn bunicii. Hai, tataie, că de când vă așteptăm! Nu mai veneați odată! Tataie, îmbrăcat cu pantalonii cei gri de curte și un maiou alb, curat ca lacrima, se ridică de la masa pe care păreau că sunt așezate farfurii și tacâmuri cât pentru patru și se îndreaptă spre poartă, făcându-ne semn cu mâna să intrăm în curte. Hai, tataie, că se încălzește șprițul! Ah, căldura clanței de fier bătută de soarele voinic îmi străbate într-o fracțiune de secundă epiderma palmei cu care m-am grăbit să deschid poarta și traversează brațul drept făcându-și drum nestingherită de-a lungul șirei spinării, deopotrivă coborând până în călcâie și urcând până în creștetul capului. Electric. Deschid larg poarta alergând spre Tataie și îmbrățișându-l cu nesaț, de parcă nu îl mai văzusem de aproape zece ani. Oho, tataie, să mă dai jos, nu alta. Hai, măi, fetelor, nu credeam că mai veniți. Ce făcurăți până acuma? N-am dat drumul la gătar, v-am așteptat. Am scos și aparatul, să ne cânte plăcile astea. Mărioară, ia uite ce fete! zice Tataie, luându-ne pe fiecare pe după gât, într-o îmbrățișare atât de caldă. Ne apropiem de masa din curte – totul devenea din ce în ce mai firesc – unde ne întâmpină pe scaun Mamaie. O strâng cu putere în brațe, încercând să prind sentimentul ca-ntr-o fotografie, și o sărut apăsat pe amândoi obrajii prinzându-i capul în mâini și privind-o apoi în ochi. Ce dor nebun de ochii aceia blânzi și calzi în care se ghemuiseră toată dragostea și dăruirea din lume. Optsprezece ani de absență, necruțător. Hai, mamaie, bine că venirăți. Că moșu’ puse să facă friptură. Du-te, mamaie, tu în grădină și ia să facem o salată. Vezi ce găsești p-acolo, o roșie, niște castraveți. Vezi că e și ardei. Și să iei, mamaie, și niște mărar. Vă dă mamaia și caise, uite câte a făcut bietul cais, stă să se rupă de atâtea caise.

child

Sursă foto: my-world-of-colour.tumblr.com

Mama intră în casă după Tataie să vadă de friptură. Îi cer un castron pe care mi-l dă prin geamul deschis larg de la hol – unde fusese scos și casetofonul care rula vesel o casetă cu cântece de petrecere – și mă duc agale spre grădină, trecând din curtea casei în curtea cea de-a doua, despărțite de un gard din sârmă împletită în romburi mari, și unde tihneau un păr, doi caiși, un vișin și un gutui. La umbră, lângă cotețul lor, se odihneau și cele șase găini bălțate.

Grădina, ca în vremurile tinere, un Rai. Nimic schimbat, pe stânga un petec mic de pământ cu verdețuri și apoi șase șiruri de viță de vie, corb, cât era grădina de lungă. Pe dreapta, rodeau bucuroși castraveți, ardei și dovlecei, apoi rândurile de roșii și ceva varză. Pe margini, străjuiau fragi și capșuni. În continuarea legumelor, alte șiruri de viță de vie, tot până în fundul grădinii. Ca prin vis, adun cele de trebuință pentru o salată zdravănă, inspir profund parfumul roșiilor coapte și al grădinii cu totul și mă întorc pe același drum la masa din curte. Între timp, carnea sfărâia pe grătar iar Tataie pregătise în paharele înalte, ușor evazate, din sticlă alb-gălbuie, câte un șprinț din vinul făcut anul trecut, cu sifon. În curte, în rondul cu flori de lângă vișin săpase o groapă pe care o acoperea cu un capac mare de tablă groasă și unde ținea la răcoare, peste vară, sticlele cu vin. Mă uit în jur și amețesc. Atâtea parfumuri, gusturi, mirosuri. Și Gică Petrescu. Dau pe gât, aproape fără să respir, șprițul lui Tataie, măcar să dau vina pe licoare pentru tot ce trăiesc. E imposibil, dar e cât se poate de real. Ei sunt aici, lângă mine, îi aud, îi văd, i-am strâns în brațe. Mama e cu mine, e martor.

Se face friptura, salata e și ea gata, pâine, branză și cartofi prăjiți, desigur. Încă un șpriț. Nu îmbucăm nimic până ce Tataie nu spune Tatăl nostru. E lege. Sătui, ne facem cruce de mulțumire pentru masa bogată. Pe mine mă trimite iar Mamaie să culeg caise. Trec iarăși în curtea găinilor și mă întorc peste cinci minute cu un castron plin cu fructe.

Sub soarele de iulie, stăm toți patru la masă și sorbim zeama caiselor coapte. Ne privim cu dor, ne zâmbim. Ciudat, nu pot spune despre ce vorbim. Muzica ne acoperă vocile. Aș vrea să le povestesc ce am mai făcut, cum e la București, să îi asigur că suntem bine. Să îi întreb și pe ei cum sunt, dacă le e bine acolo..aici..

Hai, mamaie, să ne lungim nițel în casă. E răcoare. Să vă odihniți și voi oscioarele astea, că ce mai trebăluiți toată săptămâna! Hai, Mamaie, mergem, o iau de braț pe Mamaie și o ajut să se ridice și intrăm împreună în casa copilăriei mele, unde e răcoare de cum treci de holul care mai păstrează un pic din mirosul de friptură și pășești peste pragul înalt în prima cameră. Trecem în a doua cameră, unde dorm de obicei bunicii, unde găsesc la locul lor soba de teracotă, patul cu ladă și masa de televizor pe care tronează vechiul aparat cu tub. Mamaie se lungește în pat, pe o parte, și îmi face semn să mă așez și eu lângă ea, dar la capătul celălalt. Dă la mamaie tălpile, să le frec nițel. Of, ce mai umblați, toată ziua! Ce te mai legănam când erai mică, ce te mai gâdilam în tălpi, ca acuma! Te-ai făcut mare, să trăiesc și eu să te văd mireasă. Îi spun, cu lacrimi în ochi, că peste o lună urmează să mă căsătoresc, dar parcă nu mă aude. Mamaie, să mă țină și pe mine Dumnezeu să te văz și eu la casa ta, așa să te rogi. O privesc printre lacrimile care nu se mai opreau și îmi spun că sigur ăsta e un vis din alea din care nu te poți trezi, că dacă ar fi fost real, m-ar fi auzit când îi spun că mă mărit curând și o să mă vadă mireasă. O să mă trezesc îndată, și o să fiu din nou la București, în patul meu, fără Mamaie, dar cu amintirea fierbinte. Îmi simt în continuare tălpile frământate de mâinile fermecate ale lui Mamaie. Ca-n copilărie, îmi ia fiecare deget la rând și îl masează cu simț de răspundere, apoi talpa și călcâiul. Alunec ușor spre somn. Vis în vis, gândesc. Cât am dormit, am visat. Dulceață de gutui, dădea în clocot pe foc, în bucătăria bunicilor. Era toamnă. Eu spălam borcane și le puneam la scurs pe masă, pe un prosop. Mamaie mesteca din când în când în cratița imensă în care se zămislea fericirea. Apoi Tataie scotea din frigider o farfurioară în care pusese la răcit puțin din dulceața de pe foc, să o verifice dacă s-a închegat cât trebuie. E gata, Mărioară, ce zici? Apoi m-am repezit în antreu, am tras scara și m-am urcat în pod să iau niște pere. Am dibuit cu mână pe margine, nu ajungeam chiar până sus, și-am apucat pe rând trei pere mari, înfășurate în ziar. Mi-a plouat în gură. Apoi mi-a mirosit a cafea. Tataie ne-a trezit să ieșim afară, în curte, să bem cafeaua. E cinci jumate, Tataie. Nu mai dormiți. Hai să bem cafeluța!

M-am trezit brusc, fără aer. La început era multă, prea multă lumină, nu puteam distinge nimic. Am murit? Am clipit de câteva ori, imaginea a devenit mai clară. În jurul meu, Victor, mama, tata, mama lui Victor. Mama ținea în mână un pahar de hârtie în care, judecând după miros, era cafea. În depărtare, se auzea un scâncet de copil proaspăt născut. Iar visez? Scâncetul s-a apropiat până a căpătat contur. O femeie îmbrăcată în alb – o asistentă, am presupus – s-a apropiat de patul pe care stăteam întinsă purtând în brațe un bebeluș care gesticula în aer căutându-și parcă mama. Eu! Mi-am amintit, brusc, cine sunt și unde mă aflu. M-am ridicat în capul oaselor ca să-mi iau la piept pruncul. Ai mei mă priveau cu o bucurie care tocmai ce luase locului îngrijorării. A venit îndată și explicația: imediat după ce îl născusem pe cel mic, ostenită după un travaliu prea lung și dureros, leșinasem. Semnele vitale la locul lor, dar nici chip să mă trezesc. Doctorii nu puteau spune dacă pățisem ceva, ridicau din umeri. Au decis să mă aducă în salon și să mă lase să mă odihnesc. Cât e ceasul? l-am întrebat pe Victor. Cinci jumate, mi-a răspuns. Așa aș bea o cafea!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mi-e dor de mama…

Eu voi rămâne Ana ta…

Despre otravă și feluritele ei întrebuințări

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,316 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro