Tocmai ce terminasem de scris un articol despre “Războiul Națiunilor”. Primele bombardamente aeriene din istorie. Încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Ascendența nazismului în Germania, ca urmare a nerezolvarii crizelor postbelice. Căderea celor patru imperii. Sinteze.
Un domeniu care până nu demult mă acapara complet, a ajuns să mă agaseze exhaustiv.
Mi-am adunat cu repeziciune materialele de lucru și mi-am închis toate sursele de informare. Mă doare să fac parte din întregul asta lumesc.
Știu de ce am nevoie!
Mi-am turnat o gură de vin și am zâmbit complice ideii de vindecare a traumelor prin muzică. Am căutat frenetic în playlist după ceva atipic și eficient, până mi-a dictat imperios subconștientul. George Nicolescu – Prefă-te inima în stea.
Nu ar fi prima dată când atentez la playlistul iubitului meu. În ultima vreme a avut grijă să mă poarte prin timp ca printr-un labirint. Mă simt norocoasă să am lângă mine un om la fel de îndrăgostit de muzică sau mai mult. Mulțumesc în gând pentru asta.
Hai să ne intoacem pentru 5 minute în anii ’90! – mi-am zis. Apăs PLAY.
Trăiesc acolo cu fiecare acord. Cu fiecare vibrație a vocii lui Nicolescu. Și la urmă urmei… ce este timpul?
Mă întreb de multe ori dacă prezentul există. Sinceră să fiu, AZI mi se pare cel mai complicat. Cum ai putea să îl trăiești pe deplin fără să te gândești la IERI sau MÂINE? AZI depinde frecvent de IERI sau MÂINE. Te bucuri de amintiri sau îți faci visuri, dar de câte ori trăiești clipa? Trăirea mea de ACUM e generată de o călătorie către demult.
Îmi scutur gândurile și deschid ochii către prezent, cu dor de oamenii pe care îi am acum în viața mea. În trecutul îndepărtat, nu i-am cunoscut, iar viitorul e incert. Sunt recunoscătoare pentru oameni. Fac parte din ecuația asta de gradul 2 numită viață.
Îmi deschid mesageria și citesc niște gânduri care au ajuns la mine tocmai din Marrakesh.
“Am aflat că nu ai plecat spre Anglia. Dacă e să mă întrebi pe mine, nu e întâmplător. England e oricum prea gri și monotonă. Cu ocazia asta îți repet că Marrakesh te așteaptă cald și primitor, cu 22 de grade, mirodenii și mult nisip. Asta pe lângă misterele despre care nu îți spun nimic. Noi tocmai ne-am întors ieri din Fes și ne-am bucura să te primim. Mi-e atât de dor de tine. Spune-ne că vii!”
Primul gând care îmi trece prin minte e că mesajul de mai sus vine din trecut. Marocul e cu două ore în minus sau sunt eu cu două ore în plus. Am un spirit atemporal.
În fond, nu cred că o să înțeleg niciodată de ce a avut omul nevoie să își organizeze viața socială, religioasă sau economică, dacă putea foarte bine să trăiască liber. De ce e omul astăzi avid după libertate? De ce e nemulțumit?
Vrea să stăpânească spațiul și timpul. Să posede. De ce vrea să AIBĂ și nu să FIE? Un insistent “de ce”, într-un ocean de întrebări existențiale. Suntem o adunătură de oameni care se plimbă prin Univers cu piatra asta numită Pământ. Facem parte din infinit și, în loc să epuizăm din noi frumosul și resursele creative, ne exploatăm nesfârșit grijile. Impunem limite de timp și spațiu, dar trăim o mâna de ani și aceia departe de multe locuri sau oameni pe care îi iubim. Măcar cu ce avem am putea să trăim frumos. Să fim mulțumiți. Mi se pare trist. Mă întorc la artă.
Da Vinci spunea că în viață, frumusețea dispare; în artă, nu.
Deci astăzi, cred că am nevoie să mulțumesc cuiva pentru tot ce am acum și nu pentru ce am avut sau voi avea. Pentru toți oamenii care sunt acum în gândul meu și eu în al lor. Pentru toate locurile impregnate în mintea mea și pentru că pot, dacă închid ochii, să trăiesc în mine în orice loc din lumea asta alături de oricine îmi doresc. Pot ajunge sufletește în câteva clipe alături de oricine îmi duce dorul și sunt fix acum în Cartagena de Indias din Columbia, alături de prietenii mei jurnaliști, în Sauze D’oulx, alături de sora mea, în Castelnaudary alături de un drag prieten legionar, călătoresc pe ruta București – Paris – peste tot în lume alături de o dragă prietenă a sufletului meu, discutând despre romanul ei sau planurile mele și sunt în Marrakesh unde mă simt minunat alături de fosta mea șefa, bătând de-a lungul și de-a latul piețele cu mirodenii.
O să mulțumesc pentru gândurile mele răzlețe și pentru muzica asta minunată care mă poartă dincolo de orice margine a firii; pentru oamenii care o cânta și care împart cu mine darul ăsta unic și nemaipomenit.
Pentru gustul dulce-acrișor al vinului pe care îl beau cu nesaț de fiecare dată când scriu și ascult jazz și pentru ciocolată.
Pentru că nu aparțîn unei lumi care a purtat războaie și pentru că nu mă mândresc cu o istorie, cu o limba sau cu o religie pe care să simt nevoia să o apar că să îmi întregesc spiritualitatea.
Pentru că în momentul ăsta sunt una cu întregul.
Pentru libertatea de a nu face parte nici din trecut, nici din viitor, ci din eternitate.
Arta existențială pe care o pictăm pe pânza asta numită viață poate să fie eternă, dacă avem grijă să fim liberi.
ATUNCI, ACUM, ÎNTOTDEAUNA!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Cea mai fabuloasă perioadă a anului — Venus a ajuns în Taur
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
