Miron Radu Paraschivescu, celebrul poet al „Cânticelor țigănești”, a fost căsătorit de cinci ori. Una dintre soții a fost Sidonia Drăgușanu.
“Când a cunoscut-o pe Sidonia, Miron suferea după Loti, prima lui nevastă și unica iubire, după toate aparențele, și traversa o perioadă de celibat autoimpus. Avea un temperament schimbător, capabil de mari pasiuni, dar și de depresii fără sfârșit. Miron moștenise, se pare, o boală psihică de la mamă, iar climatul socio-politic interbelic și de după război i-a accentual stările ciclotimice. A avut mai multe internări în sanatorii, cele mai grele chiar în timpul căsniciei cu Sidonia.
„Jurnalul unui cobai” (traducerea românească a „Journal d’un heretique”, jurnalul lui Miron Radu Paraschivescu între 1940 și 1954), publicat și în România după 1990, ridică un pic cortina care ascunde viața intimă a Sidoniei după ce l-a cunoscut pe Miron. El o vede când iubită, când camaradă, când povară, piedică în calea găsirii unei fete pe care s-o iubească și cu care să aibă un copil. Miron nu explică de ce e incapabil s-o iubească pe Sidonia, dar cine poate spune motivul pentru care iubim sau nu? Oricum, relația lor se vede oarecum diferit din scrisorile pe care el i le trimitea, față de ce scria în jurnal. Scrisori înflăcărate, pasionale, aproape prea dulcege ca să reflecte sentimente reale, dar cine suntem noi să judecăm azi inima atât de încercatului poet al „cânticelor țigănești”?”
Iaca o poezie cu simțire…
Hanny
În seara când s-au întâlnit
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuință…
(Cântic de mahala)
În seara când s-au întâlnit,
Ea se-ndrepta cu pas grăbit
Spre locuință.
El îi oferă brațul său,
Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,
N-am trebuință!
N-ascult de tinerii frumoși,
Bărbații toți sunt mincinoși,
Cu-o vorbă dulce
Ei te seduc, te-adorm ușor
Ca mamele copiii lor,
Când vor să-i culce…”
El o privește drăgăstos,
Răspunde ea privind în jos:
„Mă cheamă Hanny…
Cu dumneata să merg n-aș vrea,
Acasă frați și mama mea
M-aștept’, sărmanii…”
El o privește amoros,
E luna Mai – și ce frumos
Noaptea pe lună!
Ascunși pe-o bancă, ei și-au dat
Atuncea primul sărutat,
În voie bună.
El este pictor și sculptor,
Un tânăr, doar începător,
Având curajul.
Mulți ani de zile la un loc,
Au dus flămânzi și fără foc
Concubinajul.
Apoi comenzi vin ne’ncetat
Și lauri mulți l-au consacrat,
E-o bogăție!
De-atunci, el se văzu pețit
De mulți bogați, care-i promit
Să-i dea soție
Pe fiica lor, ce-a studiat
La Notre-Dame, și-a voiajat
Prin lumea largă.
Menajul lor, așa plăcut,
Din vina lui a început
Cam prost să meargă.
Atunci îi spuse: „Draga mea,
De-acuma bani eu pot avea
Câți o să-mi placă,
Dar eu și să mă-nsor aș vrea,
Pe când tu stai în calea mea;
Mai bine pleacă!
Vezi plicul ăsta, poți să-l iei.
În el ai zece mii de lei,
Te du cu bine!”…
Ea îl privește supărat,
Iar plicul care i l-a dat
Nici nu-l reține.
Văzând că fostul ei amic
O prețuiește la un plic
’Napoi l-întinde:
„Ia-ți înapoi bancnotele
Sunt o fetiță domnule,
Ce nu se vinde!…”
Ea dispăru – el se-nsură.
O dată, de la Operă,
Venind acasă,
La poarta lui el observa
O damă care-l aștepta,
Stând rușinoasă:
„Eu sunt iubita ta din Mai,
Pe care-adesea o chemai
„Scumpa ta” Hanny.
Din ziua când ne-am despărțit,
Ah, cât de mult am suferit!
Trecut-au anii…
Și dacă ți-am ieșit în drum,
Să știi că am un rost acum,
Nu ca golanii
Ce numai zestre știu vâna
Ori lauri spre-a-i încununa
Și-atâta doară.
Eu am venit ca să ți-o spui
Și-acuma pune-ți pofta-n cui
A doua oară!”
Privind spre dânsa rușinat
El vina lui și-a constatat
Și-și dete seamă,
Că nu-i nici dânsul mulțumit,
Și de pe cotul ei, smerit,
Luând o scamă,
Îi spuse: „Draga mea, nici eu
O știe bunul Dumnezeu,
N-am fost ferice.
E drept, am fost și decorat,
Am luat chiar și Premiul de Stat,
Orice s-ar zice!
Dar până să te văd aici,
Nu-mi dete fericire, nici
Faima, nici banii!…”
Deși era sub zero grade,
El în genunchi deodată-i cade:
„Mă iartă, Hanny!”
Înduioșată, ea i-a pus
Pe creștet, mâna ei, de sus,
Zicând: „În fine,
Decât să nu te văd de loc,
Sau tot flămând și fără foc,
Și-așa e bine!…”
Morala
Astfel, iubite cititor,
S-a încheiat idila lor
Făr’ să se știe
Unde anume, când și cum,
Sculptorul și-a pierdut pe drum
A lui soție.
Din volumul „Cântice țigănești”, (1941)
Miron Radu Paraschivescu s-a stins pe 17 februarie 1971.
Blestem de dragoste
Când ţi-o fi lumea mai dragă,
să-ţi pice dreapta beteagă
şi s-ajungi, la cap de pod,
cerşetor, slut şi nărod.
Din puterea ta a plină,
suptă de vreo curviştină,
să rămâi sfrijit ca paiul,
urle-ţi versul ca buhaiul,
limba să ţi se-mpletească,
să vorbeşti pe păsărească,
să te topeşti de-a-n picioare,
galbin, ca o lumânare!
Să nu fie boală rea,
care-n tine să nu dea!
Ardite-ar focul, mangalul,
să fii scopit ca muscalul!
Cânte-ţi popa din Scriptură,
să-ţi văz dafinul pe gură!
Crai parşiv, din ţigănie,
că m-ai omorât de vie,
când m-ai luat din casă fată,
crudă şi nevinovată,
şi m-ai spintecat în două
sub cerul cu lună nouă.
Şi-n loc să mă iei mireasă,
m-ai lăsat să zac borţoasă
şi te-ai dus, duce-te-ar apa,
unde şi-a dus mutul iapa!
Dar de-o fi şi-o fi să vii,
iar în braţe să mă ţîi,
să-mi săruţi ţâţa şi gura
şi să-mi stingi din sân arsura,
Vedea-te-aş tot cum te ştiu:
’nalt, bălan şi cilibiu,
cu ochi arzători ca focul;
Aduce-mi-te-ar ghiocul!”
Citiţi şi
Fiică de generăleasă, nevastă de poet și feministă
Jurnalul unei femei care se temea să trăiască
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
