Sau când personajul negativ pare mai plin de viață decât femeia ingeună și perfectă din rolul principal, pe care o iubesc, firește, toți bărbații buni și drepți de pe lume – despre Jurnalul Aurorei Serafim, romanul de dragoste scris de Sidonia Drăgușanu într-o epocă de ură
E povestea clasică a „prieteniei” dintre femeia bună, ingenuă, calmă, care se dăruiește tuturor fără conștiința propriei valori, și vulcanica, temperamentala, cocheta, ipocrita pițipoancă de consum, care trăiește parazitând diverși bărbați cu bani și cam pe oricine de la care poate câștiga ceva pe termen scurt. Aurora și Lavinia, personajele create în 1957 de Sidonia Drăgușanu, sunt exponentele celor două tabere sociale aflate atunci în conflict identitar: clasa muncitoare și burghezia. Pare greu de crezut, dar citită azi, după 60 de ani, povestea e la fel de valabilă.
Ce mi s-ar părea interesant de aflat ar fi, însă, pe care dintre cele două ar simpatiza-o mai mult cititorul de azi? Pentru că mie una mi-a plăcut mai mult Lavinia în povestea asta, cu toate fițele și păcatele ei, așa cum dintre bărbații care aspirau la mâna și cinstea Aurorei mi-a plăcut infinit mai mult văduvul inginer Runcan, cu asprimea și suferința lui mocnită, decât perfectul doctor Mihail, un fel de Făt frumos de stânga, plin de calități cum numai în romanele de dragoste găsești.
Aurora este fata modestă, crescută de bunici într-o atmosferă ternă „ca un căscat de plictiseală”, și intrată abrupt în viață, după moartea bătrânilor, direct în colții ascuțiți ai pictorului Ștefan, amator de femei pure pe care le consuma între două tablouri decadente. Scăpată doar cu o palmă și multe răni psihice din prima ei relație de amor, fata se „convertește” într-o grădiniță comunistă, unde își descoperă vocația de îmblânzitoare de suflete: inginerul Runcan, văduv, cu „amintirile încă neputrezite” ale căsniciei lui perfecte, sfârșite absurd pe un pat de maternitate; cei doi năzdrăvani gemeni ai lui pe care-i ține departe de ideea de mamă și de orice concept de educație; sau micuța Nina, orfana abuzată de familia adoptivă.
Lavinia, pe de altă parte, e femeia fatală conștientă de avantajele pe care i le poate oferi fizicul ei într-o lume a aparențelor. Rămasă să se descurce singură după ce familia i-a fugit de comuniști în Franța, Lavinia tot speră să se pună pe picioare împrumutându-se pe termen scurt diverșilor amatori. Nu, nu e o curvă în accepțiunea populară, ci mai degrabă o întreținută simpatică cu morala flexibilă și o concepție interesantă despre lume și viață. Cândva a crezut cu siguranță în dragoste, dar i-a trecut.
„Am un destin vijelios, calat pe temperamentul meu… Ar putea fi un destin extraordinar dacă n-ar fi redus la proporţiile destinului acestei naţii… Aici în țara asta şi hazardul e meschin, iar șansa e jalnică”, zice Lavinia în anii 50, de parcă ar vorbi despre România noastră de azi.
Aurora se teme să trăiască cu adevărat, pentru că de fapt n-a făcut-o niciodată și n-a învățat-o nimeni cum se face. E sensibilă, are un acut simț al ridicolului și o teamă perpetuă de judecata celorlalți. Tot tumultul din ea, atât cât e, se manifestă în scris, în jurnalul pe care-l ține și din care aflăm cum sunt, aparent, și celelalte personaje. Lavinia, însă, iese din paginile jurnalului Aurorei și acaparează totul. Ea nu are nicio jenă să spună lucrurilor pe nume și să ia ce-și dorește. Pentru că ea preferă să „moară din țigare decât să trăiască din iaurt”.
Cele două femei se potențează reciproc, deși s-ar crede că nimic din Lavinia nu e valoros. Aparenta lor prietenie îl contrariază pe perfectul doctor Mihail – ce treabă ai tu cu această Lavinie? o întreabă el pe Aurora, iar ea se jenează să-i spună cum a început povestea lor, ca și când s-ar teme să nu-i stârnească repulsie cu această plăcere vinovată, cu trecutul ei „pătat”. Evident lucrurile curg către un deznodământ fericit pentru personajele bune și drepte din carte, lăsându-le înfrângerea celorlalte, ca să fie clar unde poate duce abaterea de la morală. E o poveste clasică, și totuși talentul narativ al Sidoniei Drăgușanu, capacitatea ei de a crea scânteia chiar și în personajul negativ, te pune în postura ingrată de a te întreba ce e în neregulă cu tine, dacă sfârșești romanul ăsta cu gândul că ție ți-au plăcut mai mult personajele negative?
„Jurnalul Aurorei Serafim” a fost și ecranizat în 1987, cu o garnitură de actori care au intrat perfect în pielea personajelor imaginate de Sidonia: Ioana Crăciunescu, Gheorghe Dinică, Emil Hossu, Gabriela Popescu, Dorina Lazăr. Cartea a fost reeditată recent la Editura Hoffman și face parte dintr-o inițiativă lăudabilă a familiei scriitoarei Sidonia Drăgușanu, de a-i republica toată opera, readucând astfel în memoria colectivă un nume uitat, deși fusese foarte iubit în România secolului trecut.
Despre Sidonia Drăgușanu, o femeie cu o poveste cel puțin la fel de interesantă ca romanele ei, puteți afla mai multe pe site-ul dedicat www.sidonia.ro. Cărțile ei se găsesc în librării, online pe site-ul editurii sau la chioșcurile de ziare. Dacă v-am stârnit interesul cu „Jurnalul Aurorei Serafim” și aveți timp să-l citiți până pe 17 noiembrie, vă aștept la un club de carte ca să le bârfim nițel pe cele două femei în fața unui pahar cu vin rose, ca niște duamne 😉
Pe Dollores o găsiți întreagă aici.
Și tu poți recomanda un film/spectacol/concert sau o carte care ți-a plăcut.
Trimite-ne recenzia pe adresa office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să nu tragi de un bărbat, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
