Ca să înțelegeți cât mai aproape de adevăr această poveste de dragoste extraconjugală a lui Albert Camus (1913- 4 ianuarie 1960) cu splendida actriță Maria Casarès (1922-1996), iată câteva repere.
Cei doi se întâlnesc la scriitorul Michel Leiris în martie 1944. Autorul romanului „Străinul” avea atunci 30 de ani, iar actrița care juca de un an la Paris în piesa lui Ibsen, „Solness, le Constructeur”, 21. El s-a născut în Algeria, iar ea, în Galicia (Spania). El avea o voce de fumător și arăta ca Bogart, ea avea un ton vibrant și cald și un aer de Carmen (cea din opera lui Bizet). El era căsătorit – și a rămas căsătorit până la sfârșit – cu Francine Faure, care în 1945 îi va dărui gemenii Catherine și Jean.
Albert și Maria devin amanți în 6 iunie 1944, ziua debarcării aliaților în Normandia. Relația lor durează doar până în septembrie, când Francine Camus vine la Paris din Algeria, unde se aflase în timpul războiului.
Maria Casares, cu un simț al onoarei despre care va vorbi mai târziu, deși suferea, a rupt relaţia cu Camus. Scriitorul, la rândul lui, a rămas neconsolat. „În orice parte m-aş întoarce, văd doar noapte (…) fără tine, nu mai am forţă. Cred că îmi vine să mor”, îi scria Camus deja fostei sale amantei.
Ruptura a durat patru ani. Dar, pe 6 iunie 1948, Albert Camus şi Maria Casares s-au întâlnit din pură întâmplare pe bulevardul Saint-Germain din Paris. „Am fost prea tineri și nu suntem prea bătrâni” a zis el și au reluat iubirea de unde o lăsaseră.
Maria Casarès și Albert Camus în 1948 © Rene Saint Paul /Rue des Archives
Cei doi și-au scris 865 de scrisori de dragoste. Această corespondență amoroasă a fost publicată pentru prima dată în 2017, într-un volum de peste 1300 de pagini la Editura Gallimard din Paris.
„Scrisorile lor fac lumea să pară mai vastă, spaţiul mai luminos, aerul mai uşor, pur şi simplu pentru că ei doi au existat”, a declarat cu acea ocazie Catherine Camus, fiica lui Camus, iniţiatoarea publicării acestui volum excepţional. “Această corespondenţă, neîntreruptă timp de 12 ani, arată caracterul de evidenţă irezistibilă a iubirii lor”.
Și-au scris aproape zilnic. Despre multe și mărunte, dar iubirea era motorul. Se doreau, se așteptau cu nerăbdare, ardeau de dorință. „Bat din picioare de nerăbdare. Şi-mi imaginez momentul în care vom închide uşa camerei tale”, scria Camus. „Fierb în interior, dar şi la exterior. Totul arde, suflet, corp, sus, jos, inima, carnea (…) Ai înţeles? Ai înţeles bine?”, îi răspundea Maria Casares.
Și apoi, pe 4 ianuarie 1960 la ora 13:55, la Villeblevin (107 km de Paris) Albert moare pe loc într-un accident de mașină. În acea zi, Camus trebuia de fapt să se întoarcă acasă (la soție și cei doi copii, spun sursele franceze) cu trenul. Îşi luase chiar şi biletul de tren, dar s-a răzgândit în ultimul moment şi a decis să meargă acasă cu Michel Gallimard (nepotul lui Gaston Gallimard, fondatorul celebrei edituri franceze), cu automobilul acestuia. Mașina a lovit un copac, s-a făcut praf, Michel a murit cinci zile mai târziu, la spital.
Aici găsiți descrise ultimele ore ale lui Albert Camus, dar și zilele de dinainte. Ciudat, nimic despre Maria. Albert făcuse sărbătorile de iarnă cu familia, în Sud, la Lourmarin, în departamentul Provence-Alpi-Coasta de Azur, unde își cumpărase o casă de creație din banii primiți odată cu Nobelul pentru literatură.
Și totuși, pe 30 decembrie 1959, îi răspunde Mariei, care îi făcuse o nouă și tulburătoare declarație de dragoste: „Am crezut că trăiesc prost departe de tine, dar nu este adevărat. Departe de tine nu pot trăi deloc”. Îi va scrie fără presimțirea că va fi ultima scrisoare. Era fericit și nerăbdător s-o revadă.
30 decembrie 1959
Bine. Ultima scrisoare. Doar pentru a-ți spune că ajung marți, pe șosea, cu familia Gallimard luni. Te sun când ajung, dar poate convenim deja să luăm cina marți. Să spunem, în principiu, că pentru a împărtăși întâmplările drumului – și voi confirma cina la telefon. Îți trimit deja o încărcătură de urări tandre, iar viața să răsune în tine pe tot parcursul anului, dându-ți chipul drag pe care îl iubesc de atâția ani (dar eu îl iubesc și îngrijorat și în toate felurile). Îți împăturesc haina de ploaie în plic și atașez toți sorii inimii.
Pe curând, superba mea, sunt atât de fericit la ideea că te voi revedea încât râd în timp ce-ți scriu. Mi-am închis dosarele și nu mai lucrez (prea multă familie și prea mulți prieteni de familie!).
Deci nu am niciun motiv să mă lipsesc de râsul tău, de serile noastre, nici de patria mea. Te îmbrățișez, te strâng în brațe până marți, când o voi lua de la capăt.
A.”
Albert Camus. Scrisori către Maria Casares. Corespondență (1944-1959)”. Edițiile Gallimard, 2017.
Mai multe scrisori din perioada 1944-1959, în franceză, aici.
Cum iubeau filosofii
(găsiți și aici un fragment dintr-o scrisoare a lui Camus adresată Mariei)
Iar ceea ce urmează sunt câteva scrisori traduse de Floriana Jucan. Minunat traduse. Mulțumim.
***
MC către AC
Vineri, 6 august 1948
… Fericirea pe care tu mi-o dăruiești doar pentru faptul că exiști (departe sau aproape) este imensă, trebuie să recunosc, un pic vag, un pic abstract, și abstractul n-a împlinit vreodată o femeie, cu atât mai puțin pe mine.
Ce vrei? Am nevoie de trupul tău lung, de brațele tale suple, de chipul tău frumos, de privirea ta clară care mă bulversează, de vocea ta, de surâsul tău, de nasul tău, de mâinile tale, de tot.
De asemenea, scrisoarea ta mi-a adus un „nu știu ce” din prezența ta efectivă, m-a plonjat într-o stare de bine pe care nu aș ști să o descriu, mai ales pentru că ai avut ideea de a-mi face un „tablou” al zilelor tale, al locului în care trăiești și al stării fizice și morale în care te găsești…
…Nu pot să îți spun „la revedere”. Asta ar însemna separarea și eu nu vreau ca ea să vină vreodată.
Sunt acolo, aproape, în fiecare secundă, întoarsă spre tine, rugându-l pe „Dumnezeul meu” pentru dragostea noastră și dorind dragostea noastră mai mult ca orice. Nu-ți cer decât un singur lucru: să mă privești la fel și asta să nu se sfârșească vreodată…
…Și mai presus de toate, nu mai exist, aștept să mai exist, nu sunt decât o promisiune.
Maria Casares către Albert Camus
12-18 august 1948
…În fine, ceea ce faci, știu că e bine, pentru că am sentimentul profund, de când te cunosc, că nu vei rosti vreodată ceva ce este în dezacord cu ceea ce eșți. Și ceea ce eșți, este ceea ce aș fi visat să fiu și eu dacă m-aș fi născut bărbat.
Și atunci, cum vrei tu să nu te iubesc? Și după ce am înțeles asta, după ce am avut această revelație profundă pe care mi-ai dat-o, cum vrei tu ca asta să nu dureze până la sfârșit?
Dragostea mea, am reflectat îndelung și am ajuns la concluzia că evenimentele care ne sunt contrare ne sunt destinate doar pentru a înțelege veritabilul sens al vieții, să ne apropie mai strâns unul de celălalt…
…Ah, dragostea mea! Aș fi vrut să am trupul și sufletul virgine pentru tine! Aș fi vrut să știu o limbă pe care să nu o fi rostit vreodată înainte de tine, în care să-ți vorbesc!
Aș fi vrut să-ți exprim prin cuvinte sensul nou pe care tu m-ai făcut să îl descopăr în ele. Aș fi vrut, mai presus de toate, să-mi pun tot sufletul în ochi și să te privesc infinit, până la moarte!
Albert Camus către Maria Casares
Sâmbătă, 21 august 1948
Scrisoarea ta, în sfârșit, scumpa mea, e o scrisoare care m-a dus în culmea bucuriei. Între prima și asta, mi-am târât zilele, am umblat, mi-am pierdut mersul.
Ieri, am făcut o lungă plimbare cu mașina în Alpi. Când coboară seara, frumusețea acestor peisaje este sfâșietoare. Te-am căutat toată ziua, ca un orb, copleșit de nevoia de tine. Pământul pe care îl iubesc era acolo și ființa pe care o iubesc era atât de departe.
Pe măsură ce ziua avansa, mă simțeam din ce în ce mai pierdut și când noaptea a început să coboare pe versanții măslinilor și ai chiparoșilor, eram cuprins de o teribilă tristețe.
M-am întors cu această tristețe și mai bine nu îți spun ce gânduri mi se rostogoleau în minte.
Dimineață, scrisoarea ta m-a tras din acest „bine”.
Mă minunez de fiecare dată când îmi mărturisești dragostea ta. Tremur în același timp la gândul că totul s-ar putea prăbuși. Și totuși găsesc în ceea ce îmi spui un accent care mă convinge.
Da, e adevărat că vom reveni unul la celălalt, mai adevărat și mai profund decât eram. Eram prea tineri (și eu, imaginează-ți tu!) și acum nu suntem prea bătrâni pentru a profita de tot ceea ce știm, și asta e minunat.
…Patru pereți și tu, iată regatul meu. Decorează acești pereți și voi vedea tot amprenta ta…
…Am păstrat pentru final ceea ce nu îți pot spune. Dar nopțile sunt călduroase aici și câteodată mă aplec pe fereastră pentru a respira și a calma acest sânge care bate atât de repede în mine. Îmi doresc să creștem împreună și, în ciuda miilor de kilometri care ne separă, să ne regăsim. Nimic nu e mai frumos, mai mândră și mai tandră ca dorința pe care o am pentru tine.
Dar vezi, trebuie să mă opresc. E târziu și îți doresc noapte bună. Nu înainte de a-ți mulțumi din adâncul inimii pentru bucuria pe care mi-o aduci și pentru dragostea pe care mi-o dăruiești.
Albert Camus către Maria Casares
24 august 1948
….Am regăsit cu tine o sursă de viață pe care o pierdusem. Poate că avem nevoie de o ființă pentru a fi noi înșine. Asta se întâmplă în general. În ceea ce mă privește, eu am nevoie de tine pentru a fi eu însumi.
Maria Casares către Albert Camus
Crăciun 1948
Ai plecat, dragostea mea, și m-ai lăsat toată plină de tine, acoperită de tine, înfășurată în jurul tău. Și cât m-am temut de această întâlnire de Crăciun!
Și acum, mâine vei pleca, vei pleca departe și eu încă te voi simți fierbinte lângă mine, oriunde voi merge.
Nu te mai iubesc așa, universal, dar nu înțeleg cum această bucurie pe care prezența ta continuă să o trezească în inima mea nu e îndeajuns pentru a mă face fericită și sunt momente în care îmi doresc mai mult.
Ce vrei? Când sunt acasă lângă șemineu, cum să nu simt nevoia de a te avea lângă mine pentru a privi împreună focul?
În timp ce îl citesc pe Tolstoi și descopăr la fiecare pagină o lume de minunății, cum să nu o trăiesc cu tine trup și suflet?
În timp ce ies și văd pe stradă sau în altă parte ceva ce mă șochează, sau mă întristează sau mă face să râd, cum să nu îți caut privirea? În timp ce mă culc cum să nu simt că eșți acolo?
În timp ce îmi vorbesc alții cum să nu mă gândesc la buzele tale? În timp ce mă privesc, la ochii tăi… la profilul tău, la mâinile și fruntea ta, la brațele tale, la picioarele tale și la silueta ta, la ticurile și la surâsul tău?
Simt că mă sufoc! Dar înțeleg. Am descoperit „țara minunilor” și nu mi se dă decât cu autorizație și la ore fixe. Cum m-aș putea revolta?
Te vreau peste tot, în toate, întreg și te-aș vrea mereu. Da, mereu și aș vrea să nu mi se mai spună „dacă” sau „poate”…
Te vreau, știu, este o nevoie din toată inima mea, din tot sufletul meu, din toată voința mea, și cu toată cruzimea mea dacă trebuie, pentru a te avea.
Dacă nu vrei, dacă îți dorești pacea, dacă ți-e frică, spune-mi la întoarcere și dă-te din drum!
Dacă nu, voi merge până la capăt. Poate voi pierde dragostea ta. Ar fi păcat, dar îmi asum acest risc. Poate că viața pentru care mă pregătesc nu va fi decât din angoase și din lacrimi. Păcat!
Tu trebuie să alegi acum, încă mai ai timp. Spune-mi ce ai ales! E tot ceea ce îți cer. Restul îmi revine mie.
Nu e destul de limpede?
Însă eu simt că e ceva acolo, în interior, adevărat. Până acum n-am făcut nimic și nici măcar nu m-am gândit să ne schimbăm viața.
Simplul fapt de a lua decizii rezervate doar mie însămi poate schimbă, crede-mă, multe lucruri.
Deci?
Mă simt puternică în dragostea mea pentru tine și capabilă de orice pentru a învinge. A venit momentul de a alege între asta și toate celelalte sentimente de milă și de generozitate la care m-am întors mereu. Forța slăbiciunii e foarte mare și nu văd de ce să nu mi se recunoască dreptul de a măsura cu ea dragostea mea care poate e duioasă, dar în același timp este și interzisă.
Cineva trebuie să fie nefericit și în acest caz știu că îl vom alege pe cel care te va face nefericit oricum. Este un fel de a mă simți mai puțin vinovată. Iată de ce nu îți voi cere vreodată ceva.
Eu, personal, nu pot trăi o viață sacrificată.
Este o onoare, o fericire, o lumină care nu mi-au fost date. Asta mă usucă și mă ucide. Trebuie să acționez și să câștig sau să pierd.
Duminică seară, 26 decembrie 1948
Of, după plecarea ta timpul acesta a fost minunat de greu de trăit. Greu, plin, uimitor.
Te iubesc și am descoperit asta încet, încet, minut după minut, într-o lungă mirare. Nu ai idee, ca o tânără adolescentă, îndrăgostită.
Fericirea, dragostea mea, iată fericirea, venită habar n-am cum, ca un duh, ca un miracol. De curând. Și nu mă întreb nici de ce și nici cum. Habar nu am. Știu doar că e aici, cu tine, care mă înconjori și mă umpli, în acest colț în care ai lăsat toată căldura ta.
Nimic nu mai contează între tine și mine, nimic și nimeni pe lume și dacă tu vei fi în viață și eu voi trăi, ne vom aparține pentru totdeauna, în ciuda timpului și a distanței, a ideilor și a altora, dincolo de bine și de boală.
Dacă vei fi în viață…
Dragostea mea, mi-a trecut aseară prin minte ideea că ai putea muri, și îți jur, timp de o clipă am simțit că nu mai exist.
Asta mi-am dorit și asta a fost cel mai greu de împlinit.
Mi-a venit așa, pur și simplu, și mi-a rămas câteva ore.
Mă rog, o, mă rog pentru tine, cu toate puterile mele, din tot sufletul meu, pentru noi și pentru ca asta să rămână în mine pentru totdeauna.
N-ar trebui să-ți povestesc toate astea. Te plictisesc, probabil, în acest moment, dar înțelegi? Trebuia să știi și să îți spun asta imediat, în caz că se adeverește.
Chiar dacă ești distras de această nenorocire, ia-mă cu tine, ține-mă tare, tare, tare și ține-mă strâns.
Sunt fericită, dragostea mea, de tine. Așteptam de atât de mult timp. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.
Albert Camus către Maria Casares
Duminică, orele 22, 26 decembrie 1948
E o zi urâtă. Am ajuns dimineață și n-am putut să dorm. Avionul se învârtea în mijlocul stelelor, încet. Deasupra Balearelor, marea era plină de constelații.
Mă gândesc la tine. Și toată ziua, în clinică, o femeie bătrână care nu avea habar cât de aproape este de moarte. (n.a.- Albert Camus sosise în Algeria unde mătușa sa maternă, Antoinette Acault, fusese operată). Din fericire, o avea pe mama mea care a scăpat din orice datorită bunătății și indiferenței ei (de la ea am învățat că cele două merg perfect împreună).
Astă seară am vrut să mă plimb prin oraș, gol după 9 seară, ca întotdeauna.
Apoi ploaia de aici, violentă și scurtă.
În orașul pustiu, aveam impresia că sunt la granița pământului. Și totuși este orașul meu.
Întorcându-mă în camera mea (locuiesc la hotel), am avut bizara senzație că parcă te găsesc aici și că ceva infinit a început să se întâmple. Însă camera e goală și m-am așezat să îți scriu.
Nu m-ai părăsit de ieri, nu te-am iubit niciodată atât de violent, în cerul nopții, în dimineața sosirii pe aerodrom, în acest oraș în care mă simt străin, în ploaia care cădea deasupra portului.
Pierderea ta ar însemna pierderea mea, iată răspunsul pe care vreau să ți-l dau pentru că m-ai întrebat.
Dar trebuie să dorm, simt că mă sfârșesc de somn. Cel puțin îți trimit gândul unei zile pline de tine. Vreau să rămân aici până la următoarea operație, vreo 12 zile.
Scrie-mi, nu mă lasă singur. M-au urmărit gânduri sinistre, un presentiment, în anumite momente îmi pierdusem curajul.
O, scumpa mea, câtă nevoie am de tine. Dar simt și așa o moleșeală dulce care te poartă, că în această seară în care mă prăbușesc de somn și de tandrețe.
Te sărut, dragostea mea, lung, lăsându-te să respiri, desigur.
Albert Camus către Maria Casares
Miercuri, 29 decembrie 1948
O scrisoare de la tine. Eșți minunată că mi-ai scris atât de repede și mai ales pentru ceea ce mi-ai scris. Ca întotdeauna, sunt îngrijorat când îmi dai atâta bucurie. Îmi spui să nu mă întreb de ce și nici cum. Dar, în mod natural, „de ce” și „cum” îmi vine să te întreb. Vezi, sunt un imbecil incorigibil. Dar asta nu mă împiedică să savurez în adâncul meu o fericire care seamănă cu a ta.
Scumpa mea, spune-mi, ce este asta? Este acel înalt pe care îl sperăm? Și va dura?
Aici, zilele se târăsc și nu trăiesc decât prin tine și prin așteptarea în care sunt.
Am nevoie să-mi vorbești abandonată. Am ajuns la un punct de la care nimic nu ne mai poate despărți și în care, în sfârșit, suntem de acord unul cu altul. Mi-am dorit mereu, și atât de violent, să mă dăruiesc ție, cu toate defectele și calitățile mele, cu totul.
Astăzi, tu eșți singura ființă căreia pot și vreau să îi deschid toată inima mea. Fiecare gest, fiecare strigăt, venit de la tine îmi dă așa o bucurie aproape dureroasă și îmi pare că și tu mi te dăruiești.
Scrie-mi, dragostea mea. Vorbește-mi ca și cum am fi gură lângă gură. Te aștept și te iubesc.
Maria Casares către Albert Camus
Marți, 30 decembrie 1950
Nu mai știu cum trăiesc.
Am primit prima ta scrisoare. Mă iubeșți. Este cert, pentru că altfel nu ți-ai face griji în legătura cu starea mea de depresie sau de entuziasm atunci când îmi scrii.
Și atunci, sigură pe dragostea ta, ce altceva ai vrea să îmi doresc?
Ei bine, nu te mai turmenta. Sunt într-o stare încât ar trebui să râzi de bucurie în fața vitalității pe care Alger pare că o împinge la extreme.
Sunt în starea în care te iubesc atât încât tot ceea ce îmi va veni de la tine va fi primit așa cum mi-ai dat.
Sunt fericită, mai ales că în aceste zile și nopți în care nu prea am putut dormi, am reflectat îndelung și uneori amuzată. E aici, unde gust această nouă fericire, lipsită de nebunie și de orbire, aici unde văd că totul e real, pentru că nimic nu mă poate împinge spre o beție pasageră. Nu, e aici, serios, limpede și ferm și mă face să tremur de surprindere, de frică, de speranță, mă înfierbântă și mă simt femeie… femeia ta!
Cum ești? Cum e acest sejur nefericit? Ce turnură ia? Ești trist?
Și când mi te întorci? O, e atât de lung și de greu! De ce aceste zile fără tine îmi par mai lungi decât cele pe care le-am petrecut la Giverny, și de ce, în sfârșit, o absență mă face fericită?
De ce când ai plecat ai pus în mine o viață atât de agitată ca și când aș purta un copil în mine și de care aș fi atât de mândră? De ce toate astea așa, dintr-o dată, brusc, și nu înainte sau după-sau niciodată?
Un miracol? O minune?
Am visat. M-am visat îngenuncheată, și asta împotriva altarului credinței mele, vorbind vocii tale. Ție, cel de care nu mă voi îndoi vreodată.
Și totuși, totul este împotriva noastră, știu mai bine ca niciodată, și pe măsură ce întorc problema pe toate fețele și în toate sensurile, nu reușesc să găsesc o soluție, și o iau de la capăt. Așa trec zilele și nopțile mele, de când ai plecat.
Întoarce-te mai repede și din golul picioarelor tale, acum că am această încredere fără limite în tine, în mine, în noi, poate că mă vei învața încredere în viață!
Așa că totul se va întâmplă de la sine…
Te voi așeza în mijlocul vântului, în ploaie, în valurile care miros a alge și te voi face să înțelegi că „lacustra arde în soare”, te voi face să înțelegi și să iubeșți această mișcare infinită unde totul e umed, sărat, acolo unde nu putem trăi decât în trecut pentru că atât de fugitivă și de inaccesibilă e clipa…
Te iubesc. Scrie-mi. Fără să îi spui de ce, îmbrățișeaz-o pe mama ta pentru mine.
Te iubesc. Vino cât mai curând posibil și fii liniștit. Sunt toată, cu totul, aproape de tine și lângă tine. Înțeleaptă, gravă, fermă și caldă.
Noapte bună.
Albert Camus către Maria Casares
31 decembrie 1948
Telegramă: Un an nou fericit. Sunt cu tine. Albert.
Vineri, ora 10, 31 decembrie 1948
Am primit telegrama de la tine, scumpa mea. Și eu îmi doresc să nu se termine vreodată și acest an să înceapă în fericire și în frumusețe, pentru că niciodată nu mi-ai dăruit atât!
Chiar dacă în adâncul fericirilor mele există permanent o neliniște, nu-i mai puțin adevărat că de această dată m-am încredințat cu totul ție, fără să mă mai gândesc la nimic altceva decât la fericirea care e acum între noi doi. În sfârșit, ne putem sprijini unul pe celălalt cu adevărat! Îmi pare că nimic nu va putea limita puterile mele. Și pentru tot ceea mi-aș dori să fac, am nevoie de puteri nelimitate.
Toate astea, care sunt o minune, îmi par în același timp atât de naturale. Tu eșți cea pe care o am cel mai adânc în mine, de tine vorbesc, și în ciuda diferențelor dintre noi, suntem atât de asemănători, atât de complici (în sensul bun al cuvântului) că nici măcar excesul de pasiune sau de furie nu vor ajunge să rupă o dragoste puternică precum cea dintre noi.
Îți spun toate astea pentru că sunt dezorientat aici, în mod bizar inapt, incapabil să fac ceva. Cred că am nevoie de tine.
Nu mai sunt capabil nici să îți scriu. Visez, deseori. Visez să fii lângă mine și visez la un timp în care nici să nu mai vorbim despre această dragoste. Da, aș vrea să nu mai vorbim și să devină atât de adâncă în viața noastră, atât de împletită cu respirația noastră… să ne iubim precum respirăm, iată. Și să trăim și să luptăm împreună, cu certitudini.
Scumpa mea, cât îți mulțumesc pentru tot ceea ce îmi dăruieșți și cât aș vrea să prelungesc și să întăresc această fericire pe care îmi spui că o trăiești…
Dar mă opresc. Un an nou fericit, dragostea mea! Ani împreună și fie să nu mor departe de tine…
Am o dorință prostească de a plânge, dar este din cauza preaplinului vieții. Te strâng în brațe, atât de lung…
Albert”
Citiţi şi
Scrisorile de dragoste dintre Constantin Brâncuși și Florence Meyer
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
