„Angheluș Dinicu umplea naiul său cu boabe de fasole ori mazăre uscată, iar aplauzele deveneau adevărate ovațiuni”. Participa la evenimente internaționale, cânta la curți imperiale de vază din Europa. Se va stinge la 1905 și de atunci odihnește în cimitirul „Pătrunjel”, azi, „Reînvierea”, din cartierul bucureștean Colentina.
Taraful Dinicu la Expoziția Universală de la Paris, 1889; la nai, Angheluș Dinicu (fotografie de Paul Nadar)
Fiu al lui Costache, lăutarul cu ștaif de la curtea lui Grigore Ghica Vodă, Angheluș Dinicu este cel care a compus faimoasa melodie românească ”Ciocârlia”. “Când Costache Dinicu, lăutarul, pornea a mângâia cea chitară a sa plămădită special de un maestru grec, paserile cerului se opreau din zbor. Grigore Ghica-Vodă, la curtea căruia odihnea, era un domnitor cetit, dădător de legi, fondator de Școli Filarmonice, știa cu ce se mănîncă un viers.”
“Angheluș ăsta micu’, Angheluș Dinicu, puiul său, veni pe lume pe la 1838, într-un București ce avea atunci 81 de mahalale cu 10.601 case și 63.644 de locuitori. Prinsese timbrul naiului încă de la trei ani. Ședea non stop cu urechile ciulite la maeștrii tarafului Dumitrache, sorbea din priviri gesturile lui Năstase „Ochialbi”.”
În 1889, pe la 51 de primăveri, participă la Expozițiunea Universală de la Paris. Se lasă cu concurs puternic, lăutari din toată lumea se bat pe un loc pe podium. Angheluș și taraful lui iau medalia de aur. E 29 iunie. Ziua în care Dinicu la nai dimpreună cu Sava Pădureanu la vioară, cântă ceva ce n-a auzit Parisul: „Ciocârlia!”. Chiar acolo, sub Turnul Eiffel!” Parisul plânge!
Dinicu și oamenii lui o reiau. De două ori! Sunt invitați, apoi, la petrecerea de sărbătorire a ziarului Le Figaro. Cântă „Deșteaptă-te române”, „Am un leu și vreau să-l beu”, „Doina” și, la final, atacă „Ciocârlia”. Delir total! Redă perfect la nai trilul ciocârliei.
Ce ați citit mai sus aparține lui George Costescu, istoric literar român și scriitor, autorul volumului “Bucureștii vechiului regat” apărut la editura Universul în 1944.
Va fi chemat și la Poiana Stânei, la vizita oficială a împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei.
Nu se oprește doar la această capodoperă. Aranjează folclor românesc, îl păstorește. Publică în revista ”Doina”, are trei fii, toți muzicieni: Dimitrie, Gheorghe și Nicolae. De asemenea, nepotul, Grigoraș, avea să devină un virtuoz violonist.
Sare în noul secol și moare într-un început de noiembrie 1905. E dus într-un loc (între Lizeanu și viitoarea Mașină de Pâine), la propriu, cu multă verdeață. De aceea i se și spune „La pătrunjel”. Toți marii lăutari aveau să meargă, pe rând, acolo.
(Mulțumim, Cătălin Pena, Evenimentul Istoric)
Citiţi şi
Grigoraş Dinicu, ultimul lăutar al Bucureştiului boem
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
