Anul trecut mi-am vizitat cele două mame, și restul familiei, în România. În acte am avut doar un tată, dar, aleși pe sprânceană, și câțiva tați de zahăr. Trestii. Din sfeclă am avut doar niște mătuși. De câte ori merg acasă, îmi cumpăr cărți. Atâtea câte mă lasă cântarul avionului. Cumpăr și de la librării, și de la tarabe. Taraba la care m-am oprit era administrată de un fel de generăleasă, expertă în lecturi. Mă evalua, prin încruntări succesive, funcție de preferințele de titluri. Mi-am cheltuit aproape toți banii de buzunar, îmi mai rămăsese doar niște mărunțiș.
-Pot să cumpăr ceva din ce mi-a rămas? Un ziar mai vechi, un rebus gata completat?
A scos, tăcută, o cutie mare, de carton, de sub tarabă.
-Pe-astea nu le vrea nimeni. Puteți să le luați pe toate, dacă le puteți căra.
-Sunt rupte, au purici?
-Niște ciudățenii!
Simțisem eu că de când îmi luam extraveralul în compania perfidului Albion, domnul Dickens mi se cam amestecase în lista de lecturi. Acum pregătise și un turneu pe la vechile magazine de curiozități. Printre bulendrele literare am găsit „Strania poveste a Marelui Joc”, a lui Leonida Neamțu. I-am lăsat generălesei restul de bani, mi-a făcut semn să nu-l iau de orfan, să-i caut niște frați, dar nu aveam plasă, iar mâinile nu se spetesc peste normele europene. Deschid la întâmplare:
“Așa-zisa aventură nici n-avusese loc în fond, nici nu știu de ce mă ocup de ea, niște plimbări, niște simple plimbări, nu la ore prea înaintate, pe sub ferestrele unei fete-secretare, un număr de scrisori, cam lacrimogene ce e drept, cam nepotrivite cu filozofia și înfățișarea fizică a lui Raymond R.S., și cam disperate ca să zic așa, câteva tentative la fel de vagi ca și aparițiile de după război ale ozeneurilor, contestate de toți și chiar mai mult, chiar de către netoți, tentative de a invita fecioara la escapade, nu furnizează suficientă substanță, și nu pot fi așezate decât cu derogare de la Zevedeu sub semnul aventurii. Dumneaei Iapa-Aventură nu-și pusese pecetea copitei pe obrazul lui Raymond Regele Spionilor, în ciuda promițătoarei sale porecle.” (Neamțu, 1982, p.80)
Un teribil simț al virgulei, dacă până și eu am fost în stare să iau atitudine, și o încâlceală de streche lipsită de formalități și discordie la nivel oficial! Cartea se potrivea cu mersul cu trenul, căci din toate câte mi s-au întâmplat, am ales să fiu navetistă.
- Luni
Nu există compartimente, se poartă bou-vagon. Prind un loc cu masă. În jurul mesei: mama, soră-sa mai tânără și trei copii sub vârsta școlară. Pufuleți de toate națiile zboară pe gust de mălai, una dintre ferestre strănută. Afară plouă. Copiii se ridică pe scaune, călcând în picioare ce a mai rămas din pufuleți. Atentează și la răbdarea mesei, punând la pământ sticlele cu sucuri carbo-gazoase. Dopurile sar, fără să se scuze, râmele se semnează în cuneiforme printre urmele de glod. Mama lasă pentru câteva minute telefonul din mână și le mai dă niște pufuleți. Soră-sa le zâmbește, împăciuitor, celorlalți pasageri, după care le pune un basm audio, pe telefon. Copiii vor banane și chiftele de la Mac.
“-Măăă, Toma, tu pari a fi cam pe moarte, ia toarnă-ți repede în burdihan o băutură întăritoare, apoi îți arunc și ceva de mâncare, n-am cine știe ce, doar niște rămășițe, ciorbă, costiță, ficat, chiar și raci, pe urmă pălăvrăgim, dracu, au intervenit atâtea plictiseli, nu știu de ce în ultima vreme destinul mă persecută în așa hal, complicații …” (Neamțu, p.81)
- Marți
„-Vreau să plec de aici, Z.! Desenează-mi o ușă cu clanța galbenă, caldă, ca în casele vechi, cu odăi înalte, tablouri fumegoase, ogari blazați care au uitat să latre, mătuși scrântite ce dau cu pumnul în claviatura pianului și-și dezmoștenesc moștenitorii, cu fazani împăiați ce se trezesc dimineața și umblă pe labe de pisică, să nu trezească lumea … Degeaba! Degeaba! Tot n-ai să mă dezveți să sug ace! Dă-mi un ac!” (Neamțu, p.96)
Peste culoar de mine se așează o cuconiță de rit nou. Mare. Am aproape un metru optzeci, pe soclu ortopedic, dar doamna nu se ferește de gym și anvergură. Are nevoie, degetele îi sunt pline de inele, și câte două-trei, cap la cap. Nu știu cum poate să ridice mâinele, cară și niște brățări! Pe mâini par să miște șerpi, păianjeni, ochi, cruci, lanțuri, chiar și un iepure. Îmi prinde privirea și scoate limba. De vârful limbii atârnă două verigi, pe care le suge demonstrativ. Nu folosește after-shave, a urmat niște proceduri cu laser, așa că se descurcă cu fondul de ten. Sprânceana stângă e prinsă de un cârlig. Zâmbesc, fără să-mi ascund proteza. Se ridică, se scutură de tot puful imaginar, își îndreaptă fusta burlan, cu șliț scurt la spate și se îndreaptă spre ușile ca de metrou. Poartă 46 sau 48 la bocanc. Ajunsă pe peron, își aranjează părul tuns paj și-mi face semn de rămas bun. Dacă-mi dădea cu toate inelele alea în cap?
- Miercuri
În fața mea stau doi bunici, lângă mine nepoțelul de vreo zece ani. Bunicii sunt îmbrăcați cu eleganță tipic englezească, își duc nepotul într-o vizită la muzeu și să ridice un premiu. La un moment dat se pornește o alarmă, din buzunarul copilului. Băiatul scoate un altfel de telefon mobil, care se pare că se declanșează dacă cineva îl agresează sau amenință. În tren s-a declanșat pentru că am trecut printr-o zonă fără semnal. Își sună mama, care îi spune că codul de dezactivare a fost schimbat, să sune la firma de pază furnizoare de serviciu. Bunica sună la firmă și reactivează instrumentul de pază. Ne uităm, stingheriți, pe geam. Bunicul citește ziarul. Din stație urcă, chiar din dreptul ferestrei noastre, o domnișorică cam de vreo douăzeci și unu – douăzeci și doi de ani, cu părul împletit în două cozi, vopsite în roșu, recent apretate, care sfidează gravitația. Fața îi e sulemenită în roșu și negru, de gene sunt prinse prafuri argintii. Ciorapii sunt rupți, ghetele au șireturi până la genunchi. De nas o țin vreo cinci verigi, cred că i-ar fi fost mai ușor să respire cu cârlig de rufe. Bunica își lovește un genunchi de cel al bunicului. Până să ridice bunicul ochii, fata a urcat în tren. Ne privește nedumerit. Copilul se joacă pe telefon, nu a sesizat diferența.
-Se apropie Halloween-ul, îmi șoptește bătrâna.
Fata se așază lângă un cetățean ras în cap, cu un tatuaj cu cap de clovn pe creștet, care ține în brațe un caniche. Câinele începe să latre ca disperatul. Eu și bătrâna izbucnim în râs. Băiatul și bunicul râd și ei, fără să știe de ce.
“-Întunericul. Întunericul latră. Îți dăruiesc imaginea. Cândva, vei exploata la maximum acest accident al tău, întâlnirea cu mine, vei flutura povestea asta ca pe un steag, cretinule. Găgăuță subdezvoltat, subalimentat. Să aprind lampa?
-Femeie rea, snoabă, crudă, închipuită, frigidă! Aprinde-o! Stai! Ce să aprinzi? Cine latră? Ce rang are câinele tău? Marchiz?” (Neamțu, p.100)
- Joi
Lângă mine se așază un domn, în vârstă, elegant, netatuat. Duce de mână o servietă de piele scumpă. De sub claia de păr alb, salută respectuos o pereche de ochelari cu rame subțiri, aurite. Scoate telefonul mobil, și nu o carte sau laptop-ul, și se afundă în ale sale. Zgomotele care vin dinspre telefon surprind pe toată lumea. Se scuză, zâmbind. Urmărește material pornografic, fără să se ascundă. În rîndul din spate s-au așezat două studente, una dintre ele musulmană. Privesc îngrozite, apoi pleacă privirea, ceea ce pare să-l amuze pe cel pe care îl confundasem cu meseria de profesor, poate universitar. Îl ameninț că sun la poliția gării. Își pune telefonul în buzunar, mârâind scârbit. La coborâre alertez jandarmii de peron, care nu se mai miră de nimic. Studentele au coborât și ele și așteaptă un alt tren.
“D-na Chirilă, de cum îl văzu pe poet, pretinse chiria pe patru luni, sau evacuarea pe loc. Dh. (p.) luând-o cu binișorul, o întrebă dacă nu văzuse, în urmă cu trei sau patru luni, în plină iarnă, o fată cam dezbrăcată părăsind locuința, iar d-na Chirilă, fără să clipească, răspunse că nu observase așa ceva, în schimb, în preajma Anului Nou, un tânăr cu păr foarte lung și destul de straniu îmbrăcat – pe umeri îi atârna un poncho croit din pătura cadrilată, nouă!, a lui Dh. (p.) – străbătuse repede holul și ieșise fără să salute …” (Neamțu, p.128)
- Vineri
Plouă. Urc în tren, căutând un loc, din priviri. Trenul de mai devreme a fost anulat, așa că e plin de lume. Sunt doar două locuri, pe care două femei tinere își țin bocancii. Una are părul vopsit în roz, cealaltă în portocaliu. Se sărută de mama focului, lungite pe patru scaune. Verigile de pe față li se lovesc, chinuind liniștea. Una o prinde de sân pe cealaltă, și aia urlă. Se desprind din zmotoceală, o piatră din inelul uneia rămânând agățată de tricoul celeilalte. Burțile le cad, grele, peste betelie. Aproape că bocesc pentru un loc, car după mine și valiza de serviciu, cu laptop-ul și câteva zeci de pliante. Fetele nu se sinchisesc. Stăm cu toții în mirosul lor de sudoare, în timp ce ele își freacă, arogant, bocancii de scaune.
La plecare încearcă să-mi vâre în buzunar o hârtie mototolită.
„Deci, am trecut în revistă trei făpturi de sex opus mie, făpturi ce ocupau scaunele din față. După, am aruncat o privire și spre scenă. Pe scenă se dădea o piesă. Firește că o piesă, nu o ciorbă. Dar poate că era o piesă-ciorbă, nu mă pot pronunța exact. Chiar, nu mă pot. Eram obosit. Mă gândeam la destin.” (Neamțu, p.140)
Bibliografie:
Neamțu, Leonida, [1982], “Strania poveste a Marelui Joc”, Editura Dacia, Cluj-Napoca
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Budapesta e întotdeauna o idee bună
Să fii cultivat începe iar să aibă farmec (Doamne-ajută!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
