„O perturbare a întregii ființe.” (Marcel Proust, „În căutarea timpului pierdut”, vol.II)
Multă vreme nu am înțeles ce-l mâna pe Proust în căutarea timpului pierdut, de ce se lăsa scuturat de arheologia clipei, când din uitare se poate mânca o pâine cinstită, chiar și fără dulceață de cireșe amare. Cel mai ușor e să dai vina pe timp și pe spațiu.
Cu sesiunile de examene mă obișnuisem deja. Cele de iarnă erau ca moda de sezon: stufoase, dar miloase cu beteșugul formelor. Crăciunul și Anul Nou încă reverberau în carnetele de note, ca niște urme de zahăr pudră. La venirea vacanței ne-am făcut bagajele și am plecat la munte. Muntele nu a avut niciodată chef să vină la București. Când ne-am făcut planuri fuseserăm șase, pe drum am rămas doar patru. Doi dintre noi se duseseră la părinți, să se ceară de soț și soție. Amănuntele astea, care nu te privesc, pot răsturna orice buturugă, eliberând carul mare.
La Sinaia ninsese de mai multe ori. Munții nu-și fac iluzii în privința anotimpurilor. Închiriasem o cameră de la localnici. Ziua colindam prin zăpezi, fără un scop anume. Aerul curat era de ajuns ca să ne facă să râdem. Am făcut rost de sănii, ne-am bulgărit, apoi am mai hălăduit printre brazi, braț la braț cu un pic de tăcere.
Mult prea curând a venit vremea să ne întoarcem la București, la fleașca zăpezilor urbane, înnegrite și obosite. Trenurile de pe vremea aceea erau atât de încărcate, ca cele pe care azi le vedem în fotografiile indiene. Se circula și pe scări, înăuntru nu puteai scăpa un capăt de ață.
În timp ce practicam câteva tehnici de supraviețuire, undeva în univers, la școala de reabilitare a lui Dumnezeu, poeții veacurilor fără tiparniță se organizaseră ca de cenaclu. Dumnezeu a propus trecerea de la rima împerecheată la cea încrucișată. Niște soldați, care se întorceau din permisie, au mai dat un impuls înghesuielii de pe culoarul inaccesibil deja compartimentelor. Pentru trenurile de vacanță nu se vindeau bilete cu loc, nu ar fi avut sens. Toaleta era deja ocupată, mulțimea ne-a împins pe mine și pe iubitul prietenei mele într-un fel de ataș de toaletare, coșciug pentru vii, tip CFR, cu chiuvetă și oglindă. Prietenii noștri fuseseră împinși spre mijlocul vagonului. Pentru o vreme ne-am strigat, aruncându-ne, unii altora, mici ironii, după care gălăgia a înghițit orice intenție de suspin.
©Kees van Dongen, ilustrație pentru În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, 1947
Nu ne priviserăm niciodată în felul acela, dar aerul dintre noi își dăduse singur ordin de evacuare. Ne-am prins de mâini, într-o disperare dureroasă de a ne opune mângâierii. Dar șarpele păcatului se strângea în jurul nostru, iar trupurile noastre, tinere și neînvățate să îndure, își împleteau energiile și singurul Nobel care mai rămăsese în dispută era cel pentru fizică și amorsarea unei bombe emoționale. Sărutul s-a produs din vina atacurilor de panică ale electrizării atmosferice. A durat două ore, noroc că a strigat cineva că am ajuns la București, pentru că, tot pe vremea aceea, nu existau servicii de descarcerare. Nu fusese decât un sărut, nici măcar o mângâiere pe obraz, ochii însă s-au rușinat și eram convinși că păcatul ne dăduse cu ruj de buze pe față. Tinerețea ne-a ajutat să ne întoarcem la timp în propriile roluri, negând orice acuzație, tăcută sau evaluată empiric. Pentru o vreme am evitat orice exces de întâlniri în gașcă. Cum ascunzi arsurile tălpilor care au călcat pe jăratic? Porți șosete de lână și nu te descalți la ușă.
Nu trebuia decât să mă îndrăgostesc. Astfel mi s-ar fi șters din minte sâsâitul șarpelui și nu aș mai fi avut timp să mă gândesc la ce va fi fost acel răstimp de sminteală. Două ore în care ar fi putut să cadă guverne, să se fi ridicat dintre valuri epave, să se pună la cale revoluții, să se scrie cărți care să le dea altor cărți de gândit. Ca niște veritabili teroriști ai șinelor, am tras după noi trenul spre o destinație pentru care nu am plătit.
*
-Bunico, ce carte e aia de pe raftul de sus? Ai pus-o acolo ca să nu ajungem la ea?
-E o poveste despre Marele Șeic Ali, de pe vremea când studia medicina la București. S-a îndrăgostit de mine și m-a cerut de nevastă. L-am refuzat, o astfel de alianță ar fi stârnit furtuni diplomatice și mânia familiei regale. Marele Șeic fusese logodit, încă de la naștere, cu o prințesă dintr-un stat vecin. Așa se încheiau pe atunci tratatele de pace.
-Mă duc să văd ce ne gătește mama, la bucătărie.
*
-Auzi, mamă, dacă bunica s-a iubitul cu șeicul ăla, nu putea să accepte și ea niște apartamente în Dubai sau măcar niște brățări de aur?
-Despre ce vorbești? De unde îți vin ideile astea?
-Are dreptate bunica, tu și tata ați rămas blocați în era televizorului! De pe Facebook, mamă, de pe Facebook!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea noastră: curaj sau suferință
Mai bem cafea sau luăm direct paraxantină?
Umberto Eco, sfatul către nepotul său
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
