Circulă această idee că lumea noastră a început în 1989. Adevărată, ea este deopotrivă și falsă și nu reușește să ne apropie de înțelegerea istoriei noastre, care e mult mai veche.
E adevărat că în ultimii treizeci și șapte (!) de ani s-au concentrat atât de multe încât ni se pare că acesta a fost tot drumul. N-a fost.
Retardul părții noastre de lume coboară atât de mult încât poate oriunde ne-am întoarce ar fi, de fapt, încă devreme.
Între 1848 și 1948, în numai un secol, România reușit să se nască, să se orneze cu atributele modernității, fără să parcurgă însă decât o mică parte din drumul către ea.
Am rămas o societate înapoiată, iar comunismul a fost o paranteză istorică atroce care, în ciuda a două decenii de progres relativ pentru mase, ne-a ratat complet secolul XX.
De treizeci de ani am simulat și continuăm să simulăm modernitatea, pe fond trăind între ruinele imperiilor care au stăpânit aici, iar cea mai importantă dintre aceste moșteniri rămâne cea otomană.
Bref, suntem o societate post-otomană și post-comunistă, care a pus un picior în mileniul III și cu celălalt a rămas pe drum, undeva între comuna primitivă, evul mediu și secolul XIX.
Spânzurați cu badge-ul de gât și, dacă avem noroc, cu un pașaport în buzunar, liberi să plecăm unde vedem cu ochii.
Esențial, venim dintr-o lume feudală, stăpânită de mici satrapi orientali, unde hatârul e mai presus de lege. O dată mai importantă decât 22 decembrie 1989 e 29 mai 1453*. A căzut într-o marți.
Ar fi drăguț să nu fim şi analfabeți istoric, dar – iată, bineînțeles – suntem. Constantinopolul cade întruna, iar românii s-au ales cu atenția și îngrijorarea, cu boii solemni și cu târtanii joviali.
Și s-au mai ales ei, iarna, și cu plăcuța cu „atenție, cad țurțuri!”. Care o înlocuiește pe cea tradițională, de primăvară-vară-toamnă cu „atenție, cade tencuiala!”. Deși este solicitată, atenția nu se arată, iar de căzut mereu cade ceva.
Mai rău: e o neînțelegere și cu privire la morții din decembrie 1989. Sigur că, așa, în absolut, oamenii au murit pentru ideea de libertate, dar eroii cu pricina n-au murit pentru ceilalți, au murit pentru ei înșiși. Pentru a se elibera pe ei înșiși de lanțurile sclaviei.
Există oameni care nu pot trăi cu ei lași, și tocmai asta îi face oameni. Sunt foarte puțini oameni pe pământ, e adevărat – o sectă.
Dar de asta au murit, nu pentru umplutura mațului de terț. Eroii mor pentru că nu pot trăi ei înșiși în lașitate. Gândiți-vă, măcar din când în când, la asta.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Muriel Siebert – femeia care a învins un sistem creat să o excludă
Mi-e rușine să vorbesc cu p și f în pat
De ce au votat americanii tineri un candidat de stânga
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
