Susan Brownmiller, autoarea cărții-reper Against Our Will: Men, Women and Rape, a murit la vârsta de 90 de ani. Decesul a fost confirmat de istorica Claire Bond Potter, care lucrează la o biografie a lui Brownmiller.
În 1975, jurnalista și activista feministă Susan Brownmiller (1935– 24 mai 2025) publica o carte care avea să schimbe decisiv felul în care violența sexuală putea fi numită în spațiul public. Against Our Will: Men, Women and Rape nu propunea o galerie de „monștri” izolați și nici nu trata violul ca pe o abatere inexplicabilă, ci îl plasa într-un context mai larg: violența ca instrument de putere, tolerat, minimalizat și explicat cultural.
Susan Brownmiller, New York, 18 octombrie 1975. ©Suzanne Vlamis/AP
Ideea centrală a lui Brownmiller este incomodă și tocmai de aceea durabilă: violența sexuală nu este ceva care „se întâmplă”, ci o alegere care produce efecte sociale. Nu doar trauma individuală contează, ci și frica difuză, precauția permanentă, limitarea libertății de mișcare, de exprimare, de existență. În formularea ei devenită celebră, autoarea scrie că violul funcționează ca un mecanism de intimidare care menține femeile într-o stare de vulnerabilitate structurală. Chiar dacă propoziția a fost contestată și nuanțată de-a lungul timpului, ea a forțat o schimbare de perspectivă: de la „ce i s-a întâmplat femeii” la „ce a ales agresorul și ce permite societatea”.
De aici decurge o asimetrie pe care o recunoaștem și azi. Violența bărbaților împotriva femeilor este adesea explicată, contextualizată, relativizată: nervi, alcool, gelozie, trecut dificil. Rezistența femeilor — fuga, plângerea, reacția, refuzul de a mai tăcea — este tratată, în schimb, ca problemă: ca exagerare, ca escaladare, ca gest care trebuie justificat. Această inversare a responsabilității nu este accidentală; ea face parte dintr-un reflex cultural vechi, pe care Brownmiller l-a pus sub lupă înainte ca termenii „victim blaming” sau „violență de gen” să intre în vocabularul curent.
Ce s-a schimbat din 1975 până azi
Mult, dar nu suficient. Feminismul a mutat violența din zona rușinii în zona drepturilor și a siguranței publice. Legislațiile s-au rafinat, consimțământul a devenit criteriu central, au apărut servicii de sprijin, ordine de protecție, protocoale, instrumente de evaluare a riscului. La nivel european, Convenția de la Istanbul a impus un cadru coerent pentru prevenție și intervenție. Toate acestea contează.
Și totuși, amploarea fenomenului rămâne tulburătoare. Datele Organizației Mondiale a Sănătății arată că violența împotriva femeilor este în continuare extrem de răspândită la nivel global, iar scăderea ei nu este proporțională cu progresul discursiv și legal. Cu alte cuvinte, limbajul s-a schimbat mai repede decât realitatea. Instituțiile pot fi mai bine echipate, dar reflexele de suspiciune față de femei persistă, iar presiunea de a fi „victime perfecte” — calme, coerente, previzibile — rămâne.
În România, această ruptură dintre discurs și realitate se vede dureros prin frecvența cu care violența domestică ajunge la forme extreme. Femicidul nu este un accident și nu apare din senin; el se află la capătul unui lanț de abuzuri tolerate, minimalizate sau tratate birocratic. Datele europene arată constant că majoritatea victimelor violenței domestice înregistrate sunt femei și că omorurile comise de partenerul intim nu sunt cazuri izolate. Asta obligă la o schimbare de accent: de la întrebările adresate femeilor („de ce n-ai plecat?”, „de ce ai reacționat?”) la întrebările adresate statului și comunității — ce mecanisme de protecție au funcționat, care au eșuat și de ce pericolul a fost lăsat să escaladeze.
Citită astăzi, cartea lui Susan Brownmiller nu este un relicvariu al feminismului anilor ’70, ci un memento inconfortabil. Lupta femeilor este veche pentru că abuzul este vechi. Ceea ce s-a rafinat este limbajul; ceea ce rămâne de câștigat este siguranța reală. Iar linia de demarcație trebuie trasată ferm: violența este o alegere. Responsabilitatea aparține agresorului. Rezistența nu este o vină, ci o încercare de supraviețuire într-un sistem care, prea des, a învățat să explice răul în loc să-l oprească.
N-aș vrea să încheiem fără să amintim o altă carte-bornă a aceleiași autoare – Femininity, 1984
După ce scrisese despre viol ca mecanism de intimidare, Susan Brownmiller își mută lupa pe un alt tip de constrângere: nu pe violența care te împinge la marginea fricii, ci pe disciplina care te ține „cuminte” în interiorul ei. Femininity e, în această cheie, continuarea logică a aceleiași conversații despre putere: dacă agresiunea te învață să te temi, feminitatea – în forma ei social codificată – te învață să te supraveghezi. Brownmiller descrie feminitatea ca pe o măsură continuă, prin care se calculează activele, comportamentul și „deficiențele” unei femei; o sarcină paradoxală, în același timp inconsecventă și minuțioasă, cu o singură constantă: cere mereu mai mult. Iar când ești absorbită fără capăt de impulsul de a arăta impecabil, avertizează ea, nu vorbim despre cochetărie, ci despre o limitare a libertății minții. Prin această lentilă, feminitatea devine o formă de control fără poliție vizibilă: o regulă care se aplică singură, zi de zi, până când energia pe care ai fi putut-o investi în gândire, muncă, creație sau revoltă se topește în proiectul imposibil al perfecțiunii.
Mulțumim, Susan!
Citiţi şi
Carré Otis de la supermodel la silver model – o poveste
Rent A Human – când „roboții” angajează oameni
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
