Existența e frumoasă. Existența, în formele pe care Dumnezeu însuși ni le arată, e magnifică și perfectă. Gravitația ne creează sentimentul că stăm în vreme ce Pământul, Galaxia și Universul însuși se deplasează cu viteze uluitoare. Soarele se revarsă fericit peste toate lucrurile, iar norii își deschid ferestrele atunci când naturii îi este sete. Frumusețea și perfecțiunea Vieții vibrează tainic și dezvăluit, în același timp, în tot ce-a făcut Domnul: în ochișorii minunați ai unui bebeluș, în trupurile noastre, în puterea noastră de a merge, de a ne mângâia, de a lucra cu mâinile, de a iubi și, mai ales, în fantastica putere de a gândi și a fi conștienți. Faptele Domnului sunt magnifice: să privim numai câte feluri de flori a conceput El, câte culori, câte veșminte maiestuoase a așezat în fiecare ființă care respiră și, doar privind către toate acestea, chiar și către o mică floare, ne putem trezi privind miracolul însuși.
Dar noi parcă vedem obișnuitul în miracol și, cu miracolul în propria respirație, cu miracolul în fața noastră clipă de clipă, căutăm miracolul precum căutătorul legendar, întotdeauna departe, cât mai departe de noi înșine. Această căutare e călătoria noastră inconștientă: e îndepărtarea noastră de sine, făcută tocmai pentru a ne face conștienți de sine. Tocmai pentru ca, după peregrinarea prin fals și iluzie, după călătoria prin suferință, durere, neliniște și groază, să ne întoarcem la Sine, conștienți că …noi suntem miracolul. Noi, florile, pisicile, cățelușii, păsările, zorile, ploile, ierburile, munții și mările, stelele și muștele sunt expresii ale miracolului numit Viață. Tot ce există, tot ce e viu, e expresia divinității însăși, dar mintea noastră caută comoara din sine… în depărtări. Mintea complică totul și noi, parcă prinși în caruselul ei hipnotic, o urmăm, ne lăsăm amăgiți, ne lăsăm târâți în iluzie, în suferință și-n percepția că suntem abandonați de un creator indiferent, care nu ne vede, nu ne cunoaște, nu ne înțelege, nu intervine și pe care adesea îl îmbrățișăm de frică să nu ne pedepsească în caz că există.
Miracolul e-n fiecare ființă de lângă noi. Miracolul e-n mama ta, e-n tatăl tău, e-n copilul tău, e-n iubita sau în iubitul tău. Te-ai întrebat vreodată cum se face că, din atâtea miliarde de oameni de pe Pământ, tu ești tocmai copilul părinților tăi sau ești tocmai părintele copilului tău? Dacă ai face un calcul probabilistic, vei constata fascinat că probabilitatea să fii cel ce ești, unde ești și cu cine ești este atât de mică, încât factorul întâmplare e aproape exclus în dinamica existenței. Dacă tu nu-ți iubești mama sau tatăl, dacă nu-ți iubești prietenul sau nu poți percepe frumusețea ființei de lângă tine, atunci ai o treabă cu tine însuți, ai de lucru grozav. Mintea îți joacă feste. Mintea s-ar putea să-ți spună că altul, mama, tatăl, prietenul, x sau y e urât, e prost, e ticălos, e rău, e jalnic. Atributele pe care mintea le folosește pentru a descrie o altă ființă nu sunt expresii ale divinului din ființă, ci percepții ale minții. Noi cu mintea negativă ne luptăm: asta-i provocarea noastră. Cu Eul omenesc suntem în conflict și, vai, atât de des îi ascultăm discursurile interminabile, dureroase, urâte, cele ce ne întristează, ne înrăiesc și ne îndepărtează de Adevăr. Noi ne ascultăm pe noi înșine, noi gândim urât și apoi ne auzim propriul urât, apoi suntem forțați de urâtul acesta interior să percepem lumea cu ochii lui. Noi credem că e real ceea ce gândim, dar că realul Acela nu are legătură cu noi, ci este unul venit din afara noastră.
Realul e unul singur: divinul care ne umple pe toți. Restul e percepție mentală. Restul e din minte. O, da! Există ticăloși, există rău, există tristețe, suferință și nefericire, dar toată această lume e făcută de mintea noastră. E fapta noastră în rău, nu e fapta Domnului. Cele făcute de minte sunt atât de des urâte, greșite, pline de toxicitate, dar noi ar trebui să discernem întotdeauna între Divinul din celălalt și Omul din el, căci altfel nu-l putem iubi, altfel nu-l putem ierta, altfel, mintea e programată să creeze răul. De-i un ticălos cel de lângă tine, poți simți compasiune față de el doar dacă-ți amintești că omul din el e creatorul ticăloșiei, pe când divinul din el e acolo, așteptând ca omul să devină conștient de El. Cel inconștient de divinitatea altuia nu-l poate ierta și nu-l poate iubi și, prin aceasta, se condamnă la alienare. De aceea e bine să ne amintim mereu că cel din fața noastră e făcut frumos și bun de către Domnul, dar că el, prin circumstanțe și experiențe negative, a devenit rău. Compasiunea, mila și iubirea față de răul acesta sunt atitudini care trezesc în noi înșine divinul adormit și, adesea, se transmit și celor de lângă noi. Răul nu există pentru ca noi să ne înrăim, la rândul nostru, ci pentru a ne aminti că esența noastră este bună. Esența noastră este frumoasă. Esența noastră e un parfum al cerului: noi pierdem parfumul cerului în această clătorie prin lumea pe care o face urâtă mintea și circumstanțele dramatice, pline de suferință în care ființa umană cade neîncetat. Dar acea ființă rea, urâtă, dezgustătoare sau oricum ai crede-o e o ființă divină care experimentează momentan existența în trup. Pentru aceasta ea merită toată dragostea, pentru aceasta ea… poate fi iubită, iar tu, conștient de prezența divinului din ea, o poți ierta și, poate, într-o zi o vei putea chiar iubi!
Pe Maria o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
„Ce veți spune când vă vor întreba cum ați putut permite genocidul din Gaza?”
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
