Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Acum ai înțeles, dragul meu?

5 June 2018

Rețeta infailibilă? Utopie… nu există decât gândurile mele, proiecțiile idealizate până la sublim, visele – da, visele, ce bine era dacă m-aș fi putut odihni măcar o noapte, să prind câteva ore de somn mi se părea de-a dreptul obrăznicie – nelămuriri care creșteau din propria lor substanță cu o repeziciune incredibilă, uneori îmi dădeau un sentiment inconfortabil, de inutilitate a oricărei strădanii… cu toate că îmi disecam la rece umilința asta, îmi asumasem până și faptul că eram condusă de propria mea… cum să îi spun… nebunie cred că e termenul cel mai adecvat, pornirile de a mă scutura de sub tortura asta și permanentele reveniri (mereu îi găseam scuze, din cele mai sofisticate, mai elaborate, în construcția cărora puneam toată filozofia, psihologia și toate lecturile mele psihanalitice de care ajunsesem să mă bucur infinit), durerile fizice – pentru că somatizasem și nu există nicio formă de tratament, odată ce totul e în mintea ta… sentimentele acelea amestecate, mergând de la pasiune la ură, adesea punctate de un dispreț covârșitor față de mine, față de el, față de… până și cuvântul ”noi” mă îngrețoșa uneori, față de timpul care se presupune (așa zice lumea) că nivelează toate asperitățile, atacurile de panică nocturne, schimbarea la față (mai târziu aflasem că e inerentă vârstei, dar eu o atribuiam mereu acelei uriașe poveri pe care o purtam legată permanent de mine, ca un marsupiu uriaș care mă împiedica să mă ridic și să merg), toate acestea formau acea dimensiune a existenței mele sufletești pe care se plia, cu mare dificultate și mai mult măsluită, existența mea reală, cotidiană, acea ipostază a femeii sociale, care trebuia să facă față atribuțiilor (cum să le spui altfel?) cu care fusese învestită prin rigorile orânduirii omenești…

Da, eram un fel de hibrid însuflețit, o ființă umană pe dinafară, o prezență vie, caldă, gata să fie pe placul tuturor, ascunzând în spatele măștii o arătare diformă care se zbătea fără încetare în propriile dejecții (senti)mentale ca într-un malaxor în care, aruncând neîncetat balast, se rup toate pârghiile… din sufletul meu se completa mereu încărcătura, iar apoi materialul cu asperitățile cimentului rece, de piatră care curge, revenea în acele fisuri enorme care îmi consumau energia și se întărea, nemaipermițând aerului să pătrundă și să-mi dea răgazul vindecării… de fiecare dată, cu fiecare criză (pentru că magma aceasta răbufnea în mine, la intervale aproape regulate, ca un fel de chinuri ale facerii), realizam că sunt o figură jalnică (spuneam patetică, mi se părea că sună mai bine, mai elevat) și nu mă mai consolau nici nefericirea celorlalte femei din jurul meu, nici spoiala de fericire pe care o afișau necunoscutele, pe scurt, eram, ceea ce recunoșteam cu cinism, o expresie vie a propriei suferințe de care eram singura vinovată. La urma urmei, bărbatul trebuie să încerce, el funcționează pe principiul ”punct ochit, punct lovit”, el are o listă de completat și instincte diferențiate, începând cu cel erotic. Orice poezie la el e o voce din care răzbate chemarea speciei, și mai puțin sunetul lyrei lui Orfeu, orice floare pe care ți-o aduce e o cale către abolirea simțurilor în care cazi, încetul cu încetul, ca într-un somn binemeritat după o zi calcinantă, din care te vei trezi într-un coșmar odios… visele nu durează decât preț de câteva secunde, în schimb coșmarul va dura ani buni, sau poate, în cele mai pesimiste scenarii – toată viața… numai pentru femei cântecul de sirenă se poate foarte ușor transforma într-un cântec al lebedei…

I-am scris, încercând să mă înțeleg pe mine în primul rând, dar n-am terminat nici scrisoarea aceasta. În ziua asta pustie de început de iunie, cu toată vara asta nevrotică, n-am reușit să înțeleg nimic din ceea ce mi-am propus, chiar dacă m-am îndepărtat de sursa nefericirii mele. Nu cred că mai sufeream. De fapt, sunt sigură că ajunsesem să nu mă mai intereseze. Trecuseră câteva luni bune și-mi lâncezea încă suflet, în funcție de lumina dimineților și cafeaua matinală, o stare care alterna între dezamăgire, nostalgie și – n-o să recunosc în fața nimănui – o înfiorată așteptare. Nu poți reclădi nimic din frumusețea unor amintiri, așa cum nu te vei putea elibera niciodată de emoția lor. Zilele devin fluide, timpul nu mai are consistență, textura în care stă prins în captivitate sufletul e mătase a gândurilor, și ele își măsoară neliniștea în valurile care părăsesc în spume stâncile… rămân însă urmele acelea albe care-și încremenesc sarea și calcarul pe fața lor uscată de soare; în interior, aceeași duritate, aceeași neclintire, același refuz al al transformării…

și nici măcar crâmpeiul acesta de revoltă nu m-a înseninat – l-am scris ca pe o poezie la autodictare, repede, repede, să nu pierd nici un gând…

„Știi tu cine am fost? Din ce ființă m-am zămislit, așa îndărătnică, șuie, prea femeie pentru tine, prea diavol pentru îngerul din tine și prea cuminte pentru demonii cărnii tale? Nu știi… n-am trecut prin mintea ta așa cum tu ai trecut prin frământarea mea, atât de adânc erai scufundat în ea încât mi-a fost teamă să nu te pierd, cum te-aș mai fi putut recupera din zonele acelea în care nici eu însămi n-am reușit să pătrund? Da, frica, frica asta ne-a paralizat cu totul, am ajuns niște fantome bântuind sălbatic în venele celuilalt, cu fiecare suflare mai întărâtat, mai necioplit, ne zbăteam unul în altul precum ultimele clipe ale unui muribund, incapabil să se despartă de viață. De unde veneam, nu mai conta. Conta doar clipa aceea – nu mai știu cât a durat, câteva ore, cinci ani, vreo 20 de secole, o viață, o moarte? – în care am stat îmbrățișați în camera aceea cu pereți galbeni de culoarea lămâilor stoarse și am gemut de durerea împreunării. În așternuturile albe, o singură ființă își cânta sinistrul bocet de îngropăciune, dar tu nu l-ai auzit… În trupul tău, nu eram decât o senzație trecătoare, în sângele meu erai otrava fără de care nu mai puteam trăi sau muri niciodată… mă înveșniceam și tu mă vedeai fericită, renășteam din acea care își despuiase trupul odată cu primul tău gând, cu prima ta atingere. Nu, dragul meu, nu eram femeia ta atunci, eram câte puțin din toate femeile tale, puțin din Eva care mușcase din măr – nu de foame, ci de setea aceea care te usucă pe picioare, setea de albastru și de Dincolo, din dorul de mama ta, de prima iubită, prima dezamăgire, ceva din nelămurirea primului sărut, savoarea buzelor care ți-au săpat în inimă prima despărțire, eram totul și eram nimic, mai ales nimic, eram eu-dorință, eu-fantezie, eu-plictiseală, eram cartea aceea care te adoarme după primele pagini, dar îți rămâne ca o iluzie, ca un vis erotic neterminat, chemându-te…

Am înțeles, plecând, că rămăsesem o melodie frântă în armonia iubirii tale chinuite, că mă voiai și totuși nu aveai cuvinte ca să-mi ceri să rămân, în patul nostru s-a făcut de mult rece, urmele noastre au înghețat definitiv orice răsuflare. Sunt aici, ești undeva prin lumea asta mare, îmi porți pe piele cicatricile, îți port în mine bătăile inimii și respir după ele, am făcut un foc mare în pieptul meu și peste el îmi suflu în palme să le încălzesc, nu știu cum să-ți spun că ai plecat luând din greșeală ceasurile mele din noapte, neliniștea mea… dacă te întorci, o să-ți dau ceea ce a mai rămas din mine totuși, poate ai nevoie de o dragoste mare cât inima pământului, în mine s-a lăsat noaptea de pe urmă și orbecăiesc prin absența ta ca printr-o stea rătăcită…”

woman

Sursă foto: suburbanman.com

N-aș vrea să plec din casa asta goală din care am mutat tot mobilierul, am despuiat toți pereții de tapetul acela îmbâcsit care le estompa strălucirea, am scos pe fereastră tot ceea ce mai păstra aparența unei relații absolut imposibile și cu totul de neînțeles în care nu mai era iubire, ci tot ceea ce putea să îi stea împotrivă, de la tăcerile absurde la căutările zadarnice, și mai ales fuga, acea perpetuă stare de a fi mereu pe un drum plecând de la mine spre nicăieri, fuga în care se adăpostise de dragostea mea, chiar și atunci când nu avea de ce să se teamă… până la urmă, am deprins înțelesul acestui nonsens în care mi-am consumat nebunia… în salonul descompus de vreme al azilului de alienați, am jucat rolul unui paznic al propriei sănătăți mentale, până când am intrat în pielea celorlalte personaje și am intrat în deriva măștilor pe care nu le-am mai recunoscut… În ultima scrisoare, m-am hotărât să fiu inflexibilă, deși scriam în eter, scriam hârtiei, scrisului, scriam ca-să-scriu, scriam ca să recitesc și să mă îngrop în propriile mele necuprinderi, mascate acum de orgoliul desfrânat al unei rușinoase înfrângeri. Dacă s-ar fi putut, aș fi vrut să îi strig în față fiecare cuvânt, să apăs pe acelea pe care le otrăvisem cu bună știință și să îl împac mai apoi cu cele care îmi limpeziseră ochii cu sfințenia lor mută. M-aș fi lăsat să mă dărâm cu toată lumea mea și să prefac în pulbere timpul, să îl beau într-o cană de ceai cu gust dulce, dulce, atât de dulce, încât să nu mai simt că mi s-au strepezit dinții de cruzimea imprecației. Dar despre mâine nu putem vorbi decât mâine, acolo unde nu mai e nimic, deși e totul.

„Nu, dragul meu, n-ai înțeles ceea ce era mai mult decât evident. Nu, nu ne mai jucăm. Nici de-a poezia, nici de-a v-ați ascunselea. Ai pierdut sensul, ai pierdut trăirea, ai pierdut tot. Ai pierdut femeia-număr pe listă, ai pierdut femeia-admiratoare, femeia-bună la toate, femeia-pansament, femeia-vorbă bună, femeia-ceas deșteptător, nici n-ai avut nevoie decât de serviciile ei. Nici măcar nu m-ai plătit după ce ți-am oferit totul, așa cum se face când cauți într-o femeie plăceri efemere… Așa, total, fără să mă uit în oglindă. Mi se părea că sunt bunătatea întruchipată și așteptam plata – nu iubirea ta, pentru că nu ești capabil, nici recunoștință – să mă transform într-o amintire călduță care să-ți creeze nostalgii, așa ca prima iubire –, ci acea luciditate și puterea de a pleca din casa asta pustie cu un cuvânt bun, cu o strângere de mână, cu o privire din care să înțeleg că am fost ceva acolo, în peisajul tău sufletesc atât de exotic, de meridional… atâtea trăiri frumoase ai, niciuna pentru mine. Ca și tine, am sperat să fiu undeva aproape de centrul lumii, să fiu măcar femeia-care-îți-ruina-duminicile, dar vezi, soarta!, ne-am dăruit zadarnic unor ființe incapabile să ne perceapă arderea. Genul acela de indivizi care se apropie de focul tău nu pentru a lua din el lumină, ci pentru a-și încălzi mâinile zbârcite de frig. Ca s-o poată lua de la capăt, cu alte căutări, aceeași abordare, alte ținte. N-ai cum să înțelegi că se atrag ființe de același nivel, dar asta n-am înțeles-o nici eu, așa ca degeaba mă plâng. Mai bine te-aș compătimi, mai bine aș plânge pentru naivitatea mea și lipsa ta de bărbăție. M-ai citit din scoarță în scoarță și n-ai făcut altceva decât să mă diseci. În laboratorul tău de Victor Frankenstein, am fost cadavrul pe care l-ai animat cu un singur impuls, și-am început să merg pe propriile picioare, dar câtă suferință a abandonului am resimțit! Câtă remușcare pentru propria mea suferință, pentru sufletul care căzuse în mine accidental, odată cu primele mișcări ale acelei mașinării grotești care e trupul nostru… Nu, dragul meu, n-ai înțeles – acest Frankenstein nu se va răzbuna și nu te va incendia, nici măcar nu va rămâne în raza ta… m-am smuls cu totul, cu toată carnea vie de pe sufletul meu, mi-am descompus din trup bucată cu bucată tot ceea ce ai construit, pentru că nu mai era nimic frumos, nimic viu… numai duhoare de cadavru, imagine dezolantă a unei foste iubiri despre care am scris la rubrica Decese, cu gust de fiere în gură. Simt că am născut și m-am eliberat, dar viziunea e terifiantă… peste resturile vineții ale iubirii mele numai corbii mai adastă, atrași de moarte irepresibil… vântul duce departe miros greu de suflet calcinat și în dimineața asta frumoasă sunt numai rană, dar sunt curată… vezi, rânduri-rânduri mi se refac toate straturile și cresc frumos, ca un copil nou-născut, pielea mea revigorată miroase a primăvară. Sunt frumoasă, dragul meu, acum că am scăpat de amintirea ta, și mă simt bine. Aș vrea să-ți redau toate visele din tinerețe după care tânjești cu adevărat, ca să nu mai strivești sub povara lor și alte fragile suflete de femei naive, e tot o formă de iubire și asta pe care o simt acum pentru tine, e sentimentul acela că poți ajuta un paralitic să treacă strada, deși ți-e clar că oricum nu va ajunge prea departe…”

Acum ai înțeles, dragul meu?

Guest post by Sassy

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ești atât de frumoasă și… singură?

Atunci când ne-am oprit să mai sărim în bălți…

Nu se mai poate…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,870 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro