Un învăţat a fost întrebat odată ce înseamnă să crezi, să crezi cu adevărat. Iar el a dat următoarea pildă: într-un ţinut îndepărtat era o secetă cumplită. Sufereau deopotrivă oameni şi animale, tot ce era verde se uscase, vremurile bune păreau doar o amintire. Atunci, preotul i-a chemat la biserică să se roage împreună pentru ploaie, că din atâtea inimi reunite sigur ruga s-ar fi înălţat mai vârtos spre cer. Bucuroşi, toţi oamenii s-au îndreptat spre biserică, ducând cu ei cărţi de rugăciuni, biblii, cruci şi mătănii. Dar din toţi, doar o singură făptură, o fetiţă, şi-a luat cu ea umbrela! Asta, spunea învăţatul, face diferenţa dintre rugăciune şi credinţă! Toţi veniseră să se roage, erau chiar înarmaţi cu instrumente de lumină, dar ei credeau în rugăciune, nu în rezultatul ei. Ei vizualizau slovele din cărţi, nu picurii de ploaie.
Această pildă mă duce cu gândul la alta, mult mai ştiută, care spune că, dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, am spune muntelui „Mută-te!”, iar el atunci s-ar muta.
Nu vreau să spun că ne rugăm prea mult, pentru că, să fim sinceri, chiar nu e cazul, ci că uităm sau omitem să credem. Hai să credem că am primit deja ce am cerut, cu ochii minţii să vizualizăm darul, să fim recunoscători pentru el şi să mulţumim din suflet! Să transformăm verbele din condiţional-optativ în indicativ prezent, din impersonal în personal. Şi să nu le aşteptăm într-un viitor incert, pentru că ele sunt aici, în mintea şi în inima noastră.
Aduceţi umbrela, aşadar! Plouă, nu vedeţi?
Citiţi şi
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Cine se tot amestecă în problemele interne ale României?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
