Se spune că suntem suma experiențelor noastre și a modelelor lângă care am crescut, iar nimic nu poate fi mai adevărat când mă gândesc că predicile și lecţiile primite nu au nicio valoare comparativ cu mesaje mai subtile, dar mult mai puternice și mai perverse.
Eram până nu demult o EA, plină de resentimente și ură, trăind invidia față de masculinitatea atotputernică și liberă. Această EA era mereu în conflict cu o alta, care resimțea de nenumărate ori milă pentru bărbatul pe care ELE l-au “castrat” în felurite moduri – care mai de care mai simbolice sau mai explicite, aflând cu stupoare ca masculul pricăjit e de fapt bine mersi, potent în așternuturile alteia care nu vrea să îi prescrie pași de urmat și care nu îi subminează și ultima urmă de masculinitate, concurând pentru o luptă absurdă la supremație.
©Karolina Lukauskaite
Mesaje de demult încă îmi circulă obsesiv, perorând că nimeni și nimic nu o să mă transforme în femeia searbădă, într-o umbră care caută să se agațe cu încrâncenare de un bărbat pe care în neputința și ura ei paradoxale să îl aducă la deznădejde. La o așa lipsă de speranță, încât conviețuirea în doi să fie un masacru zilnic, un supliciu la care reciproc se supun doi oameni care au uitat să caute un sens pentru ei înșiși. Aparențe sub care clocotesc pasiuni înăbușite sau incompatibilități evidente, dar ignorate sub imperiul normelor şi prescripţiilor familiale și sociale. E greu să le metabolizezi când ești doar un copil şi încet-încet crește și în tine conflictul, instalându-se alienarea pas cu pas.
Și, deși empatia și durerea mă copleșeau ori de câte ori femeile din viața mea tăiau orice elan, orice dorință de autocunoaștere și explorare a masculului care se afla în preajmă, loialitatea feminină mă domina și nu puteam să ies din această alianță maladivă. A trebuit astfel să învăț și să cred că bărbații sunt răi și egoiști, că e rolul nostru al femeilor să le spunem unde să se oprească și unde le e limita – adesea dictată de propriile noastre limite mentale. Orice dorință de evoluție şi de creștere personală se izbea de zidul anxietăților și de liantul co-dependenței în care îi înlănțuiseră și domesticiseră pentru o vreme. Îi priveam cu ochii mei de copil, cu sufletul meu care voia să exploreze și care plângea pentru ei într-un mod reprimat și cu atât mai dureros.
Citiţi şi Mamelor, nu mai creşteţi bărbaţi nefericiţi!
Și când mă gândesc la forța mea interioară, la curajul pe care îl am uneori, la dorința de a ieși din mrejele comode ale cunoscutului și de a mă avânta pentru a construi noi căi, mă gândesc că acei bărbați au inspirat şi transmis asta, iar lor trebuie să le fiu recunoscătoare pentru răzvrătirea împotriva familiarului, pentru transformarea mea dintr-o Evă într-o Magdalenă, care a ajuns să le cunoască șirul trăirilor și să se cunoască totodată pe sine.
După ce am înăbușit mult și bine empatia mea pentru ei, am reușit ușor-ușor să o scot la suprafață din perspectiva unei mai profunde înțelegeri, care mi-a permis sa îi las liberi şi implicit să mă eliberez pe mine și să îmi dau șansa unei descoperiri de sine autentice, să rup alianța maladivă cu femeile din viața mea și să le văd mai bine neputința mascată de o falsă dominație.
Guest post by Celia
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
