Alte pagini din cartea tinereții

7 March 2021

Înainte de restul vieții a fost septembrie, iar superputerea mea era să văd toate lucrurile astea, să le văd, vreau să spun, cu inima: cu inima vedeam cum scade lumina, cum crește noaptea, cum ne cuprinde întunericul, cum vin ploile și cum cuvintele nu mai au putere.

Orașul stătea să se prăbușească și, nu știu de ce, nu se prăbușea, poate că alții îl duceau pe umerii lor și noi eram orbi sau poate că doar nu ne păsa de lucrurile astea, de ce ne-ar fi păsat? Noi trăim în afara lumii, în afara timpului, deasupra lor, bineînțeles că era bine sau măcar așa ne place să ne amintim.

Pe atunci, îmi plăcea să merg pe urmele oamenilor, ca o umbră, și era atâta singurătate în rutina lor îngrozitoare, încă se reparau aparatele de radio, îi vânam pe bătrânii care căutau meșteri ascunși în curți uitate și de Dumnezeu, îi priveam de departe, bătrânii, aparatele de radio, meșterii aceia, uneori îndrăzneam să mă apropii și să ascult ce își spuneau. Flecăreau, nu era nimic important acolo sau poate că tot ce era important era acolo, poate că bătrânii mei singuri știau tot ce se poate ști și tot ce se poate ști intra în cuvintele lor scurte. Îmi plăceau mai ales acestea două, cădeau deseori, ca o concluzie, ca o cortină, cădeau ca și cum nimic altceva nu s-ar mai fi putut spune, ca și cum orice s-ar fi spus ar fi fost obscen sau inutil: de, bre...

Uneori le luam urma și pe drumurile de întoarcere, urcam în tramvaie mizerabile și în autobuze care nu știam niciodată unde duc, mereu atent să nu fiu deconspirat. Când intri, când intri așa în viața altora, parcă ești mai puțin absent din propria viață sau cel puțin timpul trece.

Aceleași scări jegoase de bloc, aceleași probleme, aceleași decoruri. Știam până și ce e dincolo de ușile apartamentelor acelea: aceeași mobilă, aceeași tristețe, aceeași viață, ca în filmele sovietice din anii ’70, despre care citisem într-o veche revistă Cinema furată dintr-un anticariat de pe strada Doamnei. Era ceață și am fugit prin ceața aceea și uneori încă mai fug. Acum eram, și uneori încă mai sunt, ca într-un film american, frunze cădeau peste mine și firmele luminoase ale marelui bulevard se ghiceau prin ceața aceea și noi încă nu obosisem de libertate. Reclamele încă ne mințeau că vom fi fericiți consumând și deznădejdea nu fusese înlocuită de coșuri pline de mâncare și obiecte de care n-avem nevoie.

Iar bătrânii mei urcau înspre ultimele etaje, cele dinspre cer, cu umerii lăsați, becurile lifturilor sunt arse și nimeni nu vede că ei își lipesc frunțile de oglinzile murdare care de mult nu mai arată niciun chip. Și toate gândurile bătrânilor mei nu duc decât înapoi, mereu înapoi, mereu: asta nu mai e viață.

Noi n-am avut de ales între naziști și comuniști, noi am avut de ales între Pepsi și Coca-Cola și tot nu suntem nevinovați. Uneori, în spatele ochilor, îi văd și acum cum urcă și urcă și urcă, până departe în cer, până acolo unde nu mai are nicio importanță dacă Dumnezeu nu există, nu mai există sau n-a existat niciodată.

Dar toate acestea s-au întâmplat deja și eu sunt singurul supraviețuitor. Am orgoliul acestui naufragiu: toți ceilalți au uitat, nu e adevărat că istoria înseamnă memorie, istoria înseamnă uitare.

Și, de acum, e vremea să-mi port și eu capul în pământ, să nu mai văd încotro duce viața. Corpul omului are treizeci de mii de miliarde de celule și din cei mai mulți oameni nu rămâne nici măcar amintirea.

Încă o dată, adevăr vă spun vouă că lumea noastră, care nu e în arhiva niciunui gigant, niciunui monstru tehnologic, noi n-am cunoscut leviathanul acesta. Între 1990 și 2000 am făcut, poate, treizeci de fotografii și nu mai am niciuna, le-am pierdut. Zece ani, treizeci de fotografii, toate pierdute, un bilanț onorabil și inutil, adevăratele imagini sunt altele, ele se mișcă și vorbesc și nimeni nu se mai întoarce să le vadă și să le asculte.

5 martie 1990, statuia din bronz a lui Vladimir I. Lenin, aflată pe esplanada din faţa Casei Scânteii (astăzi, Casa Presei Libere) era îndepărtată de pe soclu.

Toți ceilalți greșesc, o statuie smulsă de pe soclu de un macaragiu, acela este Lenin, cine a fost Lenin?, un nenorocit, dar dacă mă întrebai acum treizeci de ani răspundeam altceva, Lenin a fost părintele popoarelor, un rege în balcon, copii purtați pe umeri de părinții lor îngrozitor de obosiți, curentați de speranță, noroaie și gropi și blocuri mizerabile, o lume fără culori și toți oamenii care arată la fel, nu învinși, învinșii sunt sublimi, oamenii aceștia sunt zdrobiți și nici măcar n-au luptat, târâți de viață de colo până colo, șabloane, ședințe, înfierare, critică, autocritică, șarpele profitului alunecă peste trupul orașului și în pomul cunoașterii nu mai crește decât mărul lăcomiei.

Citiți și Câteva pagini din cartea tinereții

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Dragă coronavirusule, îți mulțumesc pentru că…

Patru ani de relație

Ești prea naivă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro