Am fost obeză

16 March 2021

Se împlinesc anul acesta 30 de ani de când am început prima cură de slăbire din viața mea. Au urmat numeroase altele, variate, tributare unui trend sau altuia, toate cu rezultate pe termen limitat, căci, orice aș fi făcut, continuam să gândesc ca o persoană supraponderală și asta, mai devreme sau mai târziu, m-a tras înapoi, acolo unde eu mă instalasem așa de confortabil la nivel mental. Și, cu cât m-am concentrat mai mult asupra ideii de boală, de anormal, de disconfort fizic și psihic, cu atât m-am afundat și mi-am consolidat mai tare poziția de… grasă – las așa-numita „corectitudine politică” deoparte, întrucât vorbesc despre mine însămi și-mi permit luxul să fiu sinceră. Astfel, am ajuns să mă autoconving că, de fapt, chiar nu am ce face pentru a schimba ceva în mod real. Această falsă convingere, atât de bine fixată în capul meu, m-a împiedicat să obțin rezultate durabile. Ca un yo-yo ce mereu revine la poziția inițială… În plus, cu cât încrâncenarea era mai mare, cu atât rezultatele, mai slabe și mai efemere, urmate aproape invariabil de o „răzbunare” a corpului și a minții blocate în proastele obiceiuri și private pe termen scurt de obiectul plăcerii lor. Căci, dincolo de toate, plăcerea de a devora mâncare pentru a umple diferite tipuri de goluri a fost cea mai mare problemă! Foamea emoțională – care nu mai reprezintă niciun mister pentru nimeni – nu se astâmpără cu calorii! Și chiar și așa, continuam să consum tot ce-mi pica în mână, mânată de dorința de a mă „recompensa” încontinuu (că doar meritam, nu?), de parcă aș fi fost un cățel în plin proces de dresaj, cu mențiunea că dresorul nu era nimeni altcineva decât eu însămi.

Da, am fost obeză foarte mulți ani la rând. Cu fiecare privire în oglindă, încercam să mă auto-conving că, de fapt, lucrurile nu sunt chiar atât de grave (deși analizele urlau cu valori cu mult peste normal), iar, dacă totuși nu reușeam să mă mint suficient de bine, atunci „reparam” imediat leziunea cu o mică gustărică. Mai mult, atunci când mă priveam de sus în jos, „daunele” cauzate de excesul de grăsime mi se păreau minime, ajungând la concluzia că atât oglinda, cât și cântarul, analizele și îngrijorarea celor dragi sunt cât se poate de mincinoase.

Și toate acestea s-au schimbat într-o singură zi, cu un singur cuvânt. Acel „declic”, despre care atât se vorbește, în cazul meu s-a produs într-o zi ca oricare alta, când un medic ca oricare altul nu mi-a mai dat, după niște analize făcute la centrele Poliana, eternele povețe și nici nu m-a mai „certat” voalat, ci m-a anunțat senin și detașat – dându-mi de înțeles că este strict alegerea mea – că mă îndrept spre… pancreatită. Nu m-am panicat, nu am protestat, nu m-am justificat și nici nu am cerut explicații suplimentare, căci știam tot ce-ar fi putut să-mi spună și tot ce ar fi trebuit să fac. Știam, doar că, până atunci, trecuse totul mai mult pe lângă mine, decât prin filtrul meu, mai cu seamă că aveam și un as în mânecă: o serie întreagă de contraargumente întemeiate, credeam eu, precum: am născut x copii, am +40 de ani, o moștenesc pe mama etc. Numai că toate acestea au căzut, precum cortina la sfârșitul unui spectacol prost, și, în sfârșit, am deschis ochii și am înțeles pe deplin dezastrul din ultimii foarte mulți ani.

De aici, lucrurile s-au simplificat nesperat de mult. Căci, odată decizia luată în mod real și conștient, mi-am dat voie, în sfârșit, să ies din fundătură. Din blocaj. Din nesimțire. După patru luni și aproape 20 de kile în minus, încă nu am ajuns la finalul călătoriei, dar drumul a devenit interesant, ușor și, cumva, al meu. Mă simt bine, în sfârșit, în pielea mea – la propriu și la figurat – și știu că schimbările pe care le-am inițiat au devenit parte din noua obișnuință, din noul meu mod de viață. Foamea „incontrolabilă” a dispărut, hainele „s-au lărgit”, corpul s-a transformat radical, oboseala la fiecare doi pași a devenit o amintire neplăcută șamd.

Eu am ales – doar pentru că mi s-a potrivit mie și faptul că scriu despre asta nu înseamnă că dau sfaturi sau că îndemn pe cineva să facă la fel, ci doar să ia odată, acolo unde este cazul, decizia mult amânată – o combinație de post intermitent (fără a mă priva de vreun aliment esențial) cu o oră de sport zilnic.

Da, am fost obeză mulți ani de zile și acum știu că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo.

Guest post by Ana I.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

5 aspecte de care să ții cont în alegerea unui balsam de păr

Cine este femeia din propria oglindă?

Atât le duce capul!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro