Am ştiut de fiecare dată când un bărbat a ieşit cu totul din viaţa mea. Uneori, cu mult timp înainte de a ne despărţi, alteori, cu mult timp după ce despărţirea avusese loc. Întâlmplări aparent banale care însă mie mi-au revelat adevărul. Şi numai odată ce am înţeles şi acceptat asta, am putut să accept şi despărţirea noastră. Moartea dragostei noastre…
Prima dată, adolescentă fiind, m-am pierdut în emoţiile unei iubiri nevinovate care, însă, brusc, a luat o întorsătură tare urâtă. După ce ne-am despărţit, încă ne mai vedeam întâmplător, însă renunţasem să ne mai adresăm vreun cuvânt. Într-o seară, ne-am întâlnit iar, în grupul de prieteni comuni. Ne-am privit fără cuvinte. Intens, până la lacrimi. Mi-aş fi înfipt mâna între coaste să-mi smulg inima şi să i-o întind, aşa, însângerată, căci simţeam că eu nu mai pot cu ea. Oricum, era a lui. Dar n-am schiţat niciun gest. Fumam ţigară după ţigară şi-mi îmbibam fiinţa de imaginea lui, încă o dată dacă mai era nevoie. Şi atunci, el s-a ridicat, nervos, apăsat de privirile, de gândurile, de emoţiile mele şi, fără să se mai uite înapoi, a plecat, trântind uşa localului în care ne aflam cu toţii. De-abia atunci am simţit că… a ieşit cu adevărat din viaţa mea. De-abia atunci eu m-am despărţit de el.
A doua oară, la zece ani diferenţă, mult după ce mă despărţisem de un alt bărbat (cu care eu mă visam măritată), acesta m-a sunat şi mi-a propus să ne revedem, ca prieteni, explicându-mi că este „civilizat” să păstrezi relaţiile cu foştii iubiţi. Cel puţin el aşa procedează. Am acceptat cu inima îndoită, eram încă îndrăgostită de el, aşa cum nu crezusem, după primul eşec, că voi mai putea fi. Ne-am văzut, am tremurat, m-am emoţionat iar, căci eu încă eram acolo, în relaţia noastră. La sfârşitul întâlnirii, nu am apucat să ne luăm rămas bun pentru că a văzut o altă fostă, pe care, în mod „civilizat”, trebuia s-o salute şi s-o întrebe de sănătate. Aproape că m-a lăsat singură în mijlocul străzii, alergând după cealaltă. Şi atunci am simţit cum a ieşit, în sfârşit, din viaţa mea. Atunci a murit, de fapt, şi această iubire care mă mistuise…
… și au trecut alţi ani. Când l-am cunoscut pe cel de-al treilea bărbat din viaţa mea, îmi doream, recunosc, să nu mai fiu singură. Dar nu eram deloc pregătită pentru o aşa relaţie. Scurtă, intensă, distrugătoare… dar neîmplinită. Nu era însurat, însă se ştia promis altei femei (cu care, ulterior s-a şi căsătorit), deşi mie îmi spunea că se vor despărți. Clasic, da. Şi tot clasic, l-am crezut. Pentru că îmi doream cu disperare să-l cred, să nu ratez şi această iubire. Însă, în cele două luni de relaţie, mi-am dat seama că pentru el nu eram decât una dintre cuceririle menite să-i flateze orgoliul. O confirmare în plus înainte de pasul cel mare, căci, de fapt, nu rupsese niciun moment relaţia cu cealaltă. Eram încă împreună, undeva în natură, pe coclauri, iar el se oprise în vârful unei stânci de unde admira pierdut lumea. Şi atunci am simţit că şi pentru mine este la fel de pierdut. Atunci am ştiut că a murit şi această iubire, prematur, înainte să-şi fi întins aripile şi să zboare. Curând după aceea, ne-am despărţit.
De atunci, am renunţat să mai iubesc…
Guest post by Ana I.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acum, că ești aici, arată-mi ce să fac cu tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
