Amintiri cu abonament

Liana Oprea

1 October 2012

Cum n-am stat niciodată bine cu memoria, e de înțeles că-mi pun problema asta: oare accesibilitatea fără precedent a informației ne va trasforma în niște uituci cu memorii externe, stocate pe serverele dispersate prin World Wide Web? Cei ca mine, care funcționează pe memorie afectivă sau speculativă mai degrabă decât pe capacitate de stocare a datelor exacte, se regăsesc deseori în situația de a bâjbâi după o informație prin care să demonstreze că au citit cartea aia, că au văzut filmul celălalt, că au înțeles situația istorică X, fără să poată cita un sigur paragraf, nume de personaj sau dată de bătălie.

Mă adresez în special celor pentru care este familiară experiența de a citi același roman la distanță de un an ca și cum l-ar citi prima oară sau de a ajunge la jumătatea discuției despre un film nou, pentru a avea revelația că de fapt l-au văzut luna trecută. Momentul poate fi frustrant sau caraghios, în funcție de cât ești de împăcat cu situația. Ca atunci când, realizând perfect că te miști într-un context concurențial în care demonstrațiile de superioritate sunt la ordinea zilei, te vezi în postura proverbială a câinelui care are privire inteligentă, dar nu poate să se exprime. Iar dacă ești mai empatic, te trezești că te bănuiești singur de impostură, ca și cum ai încerca de-adevăratelea să convingi că știi despre ce e vorba când de fapt n-ai habar. În orice caz, nu faci figură bună în sceneta „cine are mai multă autoritate”. Doar dacă nu procedezi ca acel personaj din „Fiul cuvintelor” care, pentru a salva aparențele, improviza citate pe care le atribuia unor autorități în materie pentru a-și susține afirmațiile, bazându-se pe faptul că toți cei de față (mediu universitar, de altfel) sunt la fel de ignoranți ca și el în privința datelor exacte și că nimeni nu îl va prinde cu minciuna.

Până la Google și Wikipedia, trebuia să depui un oarecare efort pentru a accesa informația. Să petreci ore în bibliotecă, să cultivi compania oamenilor mai culți decât tine, sau măcar să suni la Informații, în funcție de disponibilitatea fiecăruia. De atunci încolo, orice pariu se poate rezolva schematic și definitiv, între două sorbituri de cafea sau două înghițituri de bere, cu „Hai să vedem pe Wikipedia” sau „Caută pe Google”. Dar asta, cel puțin pentru mine, nu demonstrează că unul e mai cultivat sau mai inteligent decât celălalt. Internetul a devenit o autoritate în materie de informație mai ceva ca mama când eram copii. Și asta nu e deloc rău, câtă vreme nu devine autoritate totală. Ca toate avansurile tehnologice, și acesta a fost motivat de lene și comoditate. Ne-a fost lene să mergem pe jos sau cu căruța, am inventat mașina. Îmi pare rău că n-am la îndemână nicio statistică (n-am căutat pe Google) pentru a arăta că oamenii de după automobil sunt mai grași și mai sedentari decât cei dinainte. Asta m-am ajuta să susțin afirmația că oamenii de după Google și Wiki au memoria mai slabă decât cei dinainte. Pentru că un organ nefolosit, după cum știm, se atrofiază. Iar memoria neantrenată procedează la fel.

Despre ce vorbeam? A, da. Despre memorie. Nu e suficient să ai abilități de recunoaștere a modelelor sau ușurință în stabilirea conexiunilor. Notele se dau pe citarea corectă a listei de caracteristici și anului de fabricație, nu pe capacitatea de a povesti ce ai simțit tu după ce ai citit poezia și ce gust, culoare sau miros ți-a lăsat contactul cu o melodie, un scriitor sau un tablou. Pe cine să intereseze asta în afară de tine? Revin la temă, și exemplific. În era de dinaintea comodității informaționale, când chiar îți plăcea ceva, apăi făceai fișe de lectură, copiai texte, țineai dosare cu date despre subiect – și asta te ajuta să-ți menții în formă sertărașele de memorie, ba chiar să mai adaugi câteva. Acum de ce-ai mai face asta, când e atât de ușor să apelezi la o bază de date imensă, globală, redundantă, accesibilă aproape instantaneu tuturor celor care au un deget și un calculator cu conexiune la Internet – atâta timp cât există Internetul? Da, știu, nu te împiedică nimeni să continui ca pe vremuri, dar tentația e mult prea mare.

Să fim serioși, n-are niciun rost să faci fișe sau să ții minte când ai biblioteca universală la tine pe birou, „one click away”. Și-atunci de ce mă îngrijorez, ziceți? Păi, pentru că mă tem de scăderea autonomiei. Fiindcă percep ca pe o amenințare seducția exteriorului, transferul treptat și lung de-o civilizație al abilităților umane în instrumente externe, la care trebuie să ne conectăm, la care trebuie să plătim abonament sau pe care trebuie să le încărcăm la priză. Și ne înconjurăm de obiecte care ne fac și mai dependenți, și mai neputincioși, și mai puțin liberi. Telepatie? Ce prostie, când e mai ușor să cumperi un telefon mobil. Viziune la distanță? Neh, inventăm televizorul. Telekinezie – se rezolvă cu o macara. Teleportare – facem avioane. Bătălia de la Termopile – Wikipedia. Și uite-așa în loc să explorăm înăuntru explorăm în afară, până ajungem să credem că suntem niște nevoiași care nu pot trăi fără cârje de tot felul. Îngăduiți-mi să speculez: câte procente de cortex am mai fi cucerit dacă ne preocupam de la început de abilitățile noastre organice, intrinseci, care ne fac unități irepetabile? Coșmarul civilizațiilor tehnologice – când în mașină nu mai e niciun zeu, pentru că zeul este mașina.



Citiţi şi

Prăbușirea femeii-copil

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
634 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro