Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Aș fi vrut eu multe

4 February 2020

“De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens”. – Nicolae Steinhardt

Nici nu mai știm ce ne-ar plăcea dacă nu ni s-ar spune la fiecare pas ce e frumos. Nici nu mai știm ce gusturi avem la oameni și care sunt criteriile când îi alegem, probabil de asta ajungem tot mai des să împărțim casa și să creștem copiii cu un bărbat “potent” financiar și să fim iubite pe furiș de altul potent și atât.

Poate amantul este adesea alegerea sufletului, în timp ce soțul este compromisul făcut în fața societății.

Poate rațiunea și simțirea fac din fiecare dintre noi un om dual și provocarea cea mare este să le aliniezi și să le echilibrezi cât să le mulțumești pe amândouă cu un singur om. Iar atunci când nu reușești, fie nu o împaci pe niciuna de teama să nu fii nemulțumită pe cealaltă parte, fie le împaci pe amândouă cu câte o soluție de compromis.

Eu nu am avut curajul încă să aleg să o împac pe vreuna. Poate că asta e cea mai frustrantă alegere, căci și nealegând ceva tot faci o alegere.

Citește și La volanul vieții mele

Am avut o săptămână grea în care un proiect de la muncă mi-a dat mari dureri de cap, am muncit ore suplimentare și mi-am consumat o doză mare de energie.

Seara, când ajungeam acasă, mă bucuram că nu era nimeni care să mă bată la cap sau să necesite atenție. Totuși, aș fi preferat să fie cineva care să mă înțeleagă, să mă asculte, să-mi umple cada cu apă și să mă strângă în brațe în timpul nopții.

Aș fi vrut să fie cineva cu care să beau un pahar cu vin vineri seara și să sărbătoresc mica mea reușită.

Aș fi vrut să fie cineva tandru și atent, care să înțeleagă pasiunea pentru munca mea și care să mă susțină, să mă încurajeze și să-mi facă viață mai ușoară. Aș fi vrut să fie un om realizat cât de cât, suficient de intelectual cât să înțeleagă ce îi povestesc și cu care să discut de la Dumnezeu până la dezvoltare de business. Un om blând, familist convins, un iubit romantic și un bărbat care să mă atragă atât fizic, cât și sufletește.

Aș fi vrut eu multe… așa cum vrem toți, căci dacă lăsăm deoparte sclipiciul ăsta, numit orgoliu, și dacă pătrundem adânc în sufletele noastre, făcându-le o radiografie obiectivă, am realiza că toți așteptăm să pice din cer. Că toți avem pretenții, dar suntem dispuși să dăm tot mai puțin. Toți așteptăm să vină cineva care să ne domolească demonii, să ne ofere iubire și siguranță, respect și susținere, să investească în noi timp, încredere, energie. Dar nimeni nu e dispus să înceapă primul, să fie el cel care lasă garda jos și care are curaj să depășească limita cuvintelor și să-și asume riscurile de a pierde. Ne plângem că nu mai găsim oameni, dar am uitat că și noi trebuie să fim oameni, la rândul nostru. Că trebuie să începem de undeva ca să ne acordăm măcar o șansă de câștig. Toți verbalizam această nemulțumire de superficialitate și ne prezentăm ca susținători înrăiți ai naturaleței până când trebuie să alegem pentru noi și atunci o facem pe criteriile stabilite de societate.

Viața te călește, experiențele anterioare își spun cuvântul, nu te mai arunci cu capul înainte, devii precaut. Și poate, așa cum zicea Adler: “cel mai mare pericol în viață este poate că ești prea precaut”.

Guest post by Denisa Ion

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Povestea lor are un început, dar nu este acesta

Va regreta că m-a pierdut

Iertați-mi păcatul de a nu vă fi iubit îndeajuns

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro