Ăsta era secolul care trebuia să fie mistic sau deloc?

Diana Evantia Barca

3 November 2011

Dar dacă Dumnezeu nu mai este cool în lumea celor care nu se mai privesc în ochi, ci doar de după niște “ochelari de protecție”, respectiv monitoarele calculatoarelor – așa cum se întreba Horia Roman Patapievici nu demult, la întâlnirea cu cardinalul Gianfranco Ravasi? În timp ce lumea de bun simț e ocupată să înjure îmbulzeala de la moaște, misticismul îmbrăcat șic, cu trenci MaxMara și sandale Blahnik, se strecoară contemporan și discret, cu urări de bine rostite în cuvintele de acum.

Adio păcate, smerenie, deznădejde, hallo dragoni, acceptare, vampiri energetici, vinovăție! Până la urmă, cum am putea înțelege vorbe vechi de 2000 de ani? Hristos pierdut azi într-o piață publică ar fi transpus imediat într-o dimensiune contemporană. Televiziunile ar veni să-l filmeze, ar fi invitat la talk-show-uri, cărora cel mai probabil le-ar distruge ratingul și l-ar plictisi cu pilde pe omul de mall, care are iPhone, iPad şi alte exemplare premium din industria gadget-urilor, într-o lume în care dorinţele sunt stimulate mai degrabă de ceva care este “în faţă sau în jos, sau, în orice caz, într-un loc din care să se poată cumpăra cu bani”, așa cum se avansa avansa o ipoteză. Alte scenarii ar putea viza sisteme contemporane ale nădejdii, credințe care se pot mândri cu cei mai disciplinați discipoli. Pare chiar un transfer de tehnici, pentru că, în timp ce vorbitorii de stânga anunță moartea multinaționalei, misticismul preia ștafeta în materie de tehnici și discursuri corporatiste. Dincolo de faptul că există până și un fel aparat de măsurat energia care se vinde piramidal, ca produsele Amway, se detașează de pluton o înțelepciune de sinteză, extras din filosofii orientale, dogme creștine și reguli psihologice, care se numește life coaching și se anunță insistent pe te miri unde: Te iubesc, îmi pare rău, iartă-mă! O generație care a muncit cu ceva credință pentru a avea, se arată acum hotărâtă să fie. Generația cu cheia de gât – probabil că asta e definiția, deși la fel de bine putea fi generația cu blocul gri, cu elasticul legat de glezne, cu coada la brânză, cu Pif, Rahan ori Winnetou. Pentru mulți, discursul justifică, uneori, singurătatea și eșecul, amortizate cu legi și mecanisme universale sau năzuințe de libertate individuală. Spaima de sentimente o fi un viciu al generației Winnetou sau sunt doar unii care se aleg în grupuri pentru că seamănă? Legea atracției – se aude din exterior vocea interioară, silabisind perfid una dintre cele câteva reguli pe care par a se clădi speranțele pentru mai departe. O fi un fel de imperativ absolut al unei generații, o misiune a celor care abia porneau la drum atunci când părinții lor începuseră să viseze capitalismul?

Uneori pare un cod secret de evoluție, șoptit prin piețe după ’90, alteori un fel de boală contagioasă care s-a răspândit la deschiderea granițelor și care s-a altoit cu ceva care bântuia pe afară. Adică niște norme ale succesului de unul singur și o mistică a detașării. Local sau global? Al meu sau al nostru? Mesajele de criză au o lungă perspectivă, iar perspectiva ar putea schimba credințe. Mizam pe un concept care făcuse carieră cale de câteva generații, progresul, în momentul în care nimeni nu mai avea curaj să-l promită. Stabilitate era în cel mai bun caz marea miză, iar reconversie – idealul. Să fi avut o întreagă generație un fel de minte în care să fi simțit, dintr-o dată și foarte tăios, dezamăgirea? Oare este vorba de o dezamăgire excepțională a unei generații sau există o vârstă începând cu care oricum idealizăm trecutul? Un fel de moment psihologic al tinereții pierdute sau pur si simplu logic – când trece suficient timp de când ai fost ultima dată la școală? S-au mișcat, ca niște ruguri, niște oameni care și-au dorit dintr-o dată cu totul și cu totul altceva decât visaseră până atunci.

Sesiuni de coaching la final de săptămână, diete raw, bio, vegetariene, o conspirație mondială și sfârșitul lumii. Iar lumea e oricum în propriul cap, puțini mai au curaj să mai lase ceva pentru afară. Ceva iritant trebuie să fie, ca un fel de praf pierdut sub gene, pentru că mulți se chinuie să-l scoată mulțumind detergentului, împacându-se în fiecare zi cu Universul, cultivând secrete, învățături, presentimente. Facebook-ul pleznește de mulțumirile celor care găsesc viața un miracol și fiecare zi o fericire. Ce-ar fi, ca într-un scenariu de Houellebecq, ca la terminalul de la care se scriu mesajele să se perinde, de fapt, clone ale primului emitent Maria1, Maria2, Maria3, mereu în relație cu câte un Bogdan1, Bogdan2, Bogdan3…  E o forfotă și o grabă către o teribilă și abstractă împăcare, către smerenie și detașare, de parcă acestei generații i s-a dat un asemenea ordin de perfecțiune încât, după ce a primit nota maximă în aventura consumistă, vrea încă o demonstrație de virtuozitate, vizând o treaptă mai sus către Dumnezeu. Cunosc o femeie care a vândut totul pentru a trăi singură pe o insulă din Filipine, alta care a abandonat postul de la Orange pentru facultatea de arte, alături de niște colegi care se ocupă acum cu olăritul, doi tipi din agenție care fac agricultură lângă Vâlcea, un medic care a devenit fotograf și altul care doar respiră în America de Sud. Sunt regele meu și într-o zi o să mă îndrăgostesc și o să-mi dau șah mat…. Nici n-ar avea cum să nu fie mat, jocul se schimbă în timpul partidei, iar regulile sunt în contradicție. Jucăm două jocuri deodată, simțim hurducăiala doar pentru că suntem prea aproape de macaz.

Poate că imperativele de independență individuală au adus ceva mai multă anxietate decât o vedeam la bunicii noștri, care au îmbătrânit înrobiți împreună. Am consumat până ne-a apucat frica, o frică teribilă că nu asta e fericirea pentru care, de asemenea, aveam un teribil ordin de execuție. Și atunci am decretat că totul este doar un film pe care-l derulează cinematograful din cap și ne-a venit cheful să schimbăm scenariul conformist pe unul extravagant, cu speranța secretă că la anul oricum va fi sfârșitul lumii. Imagine there’s no heaven… Probabil că abia copiii noștri vor accepta senin singurătatea. Noi suntem prea aproape de macaz.  



Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,203 views

Your tuppence

  1. Mirela Baron / 14 January 2014 13:10

    Totul depinde de ginduri decizie si aplicații. Mersi mult !

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. mihaela / 4 November 2011 16:24

    excelent scris, si dureros de adevarat. din pacate, traim intr-un secol in care suntem condamnati la o tacere interioara funebra, desi paradoxal, sau poate exact din acest motiv, gandim prea mult….

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro