Am și eu o întrebare/provocare pentru adeptele feminismului: ar trebui să ne dorim oare victoria lui Marine Le Pen la alegerile prezidențiale din Franța, doar pentru că astfel Franța ar avea pentru prima dată în istorie o femeie în funcția de președinte? Ar fi aceasta o victorie a feminismului? Și la ce ne-ar folosi? În ceea ce mă privește, mărturisesc că nici în cazul alegerilor din SUA nu mi-am dorit ca prima femeie președinte a SUA să fie un politician care să exemplifice tarele politicianismului, ca Hillary Clinton, chiar dacă ar fi fost probabil mai decentă decât Donald Trump. Parcă totuși ar trebui să aspirăm la mai mult.
Să revenim însă la Marine Le Pen și să ne întrebăm dacă ea, în calitate de femeie, a făcut politică altfel – mai corect, mai transparent, mai elegant – decât o fac bărbații. Succesul ei incontestabil, fie că va câștiga sau nu președinția pe 7 mai, se datorează însă tocmai faptului că se comportă nu ca o femeie, ci ca un bărbat: este la fel de cinică, de calculată și de agresivă, iar politicile ei nu se adresează în niciun fel femeilor – pe care, de altfel, par să le fi uitat toți politicienii. Putem spune chiar că electoratul doamnei Le Pen este mai ales alcătuit din bărbați cu educație medie și sub medie, din categoria „gulerelor albastre”. Ea este, e drept, mai abilă și probabil mai inteligentă decât tatăl ei, fapt pentru care partidul ei a devenit o forță politică de care nu se mai poate face abstracție în Franța. Acum opt ani, o candidată mai feminină la președinție, socialista Ségolène Royal, eșua lamentabil pierzându-și cumpătul în timpul unei dezbateri cu Nicolas Sarkozy. Marine Le Pen nu-și pierde cumpătul, ceea ce, pentru orice femeie care vrea să reușească în lumea bărbaților, este o dovadă de înțelepciune. Una peste alta, Marine Le Pen este o candidată redutabilă, un model de reușită în lupta politică, dar ce ne facem cu valorile ei? Cu alte cuvinte, merită, ca femei, să ne dorim, fie și dinafara Franței, un om politic care promovează xenofobia, protecționismul economic, dezbinarea națiunii, anti-elitismul, subminarea UE și prietenia cu Vladimir Putin doar pentru că este femeie? Eu cred că ar fi o prostie și că în politică pe primul loc sunt valorile și calitatea morală a candidatului, mai ales când acesta se pregătește să fie un punct de reper pentru întreaga națiune. Unde mai pui că doamna Le Pen este și acuzată de Parlamentul European de malversațiuni financiare, pentru care nici nu a binevoit să se prezinte în fața justiției franceze. Corupția, iată, este unisex. Ca și populismul, de altfel.
Cazul Marine Le Pen ne îndeamnă desigur să ne gândim la alte femei afirmate în politică, dar demne de respect pentru valorile și integritatea lor, ca Margaret Thatcher și Angela Merkel, de pildă. Nici stilul lor de a face politică nu a fost însă diferit de cel al bărbaților cu care au lucrat și cu care lucrează. Și nici ele nu au fost preocupate în mod special de problematica feminină. Să ne amintim că Margaret Thatcher s-a fotografiat fără rezerve pe tanc atunci când a ordonat ocuparea Insulelor Malvine. Ambele au învățat și chiar au rafinat regulile luptei politice și ale manevrelor de culise. Este acesta un lucru bun sau rău? Poate că este bun în măsura în care lupta politică s-a dat pentru a pune în practică măsuri benefice – și ambele doamne au avut realizări notabile la acest capitol. Și este încurajator să vezi femei inteligente, cu viziune politică și cu o solidă pregătire profesională, care reușesc să ajungă în vârful piramidei politice. Dacă sperăm însă ca o femeie politician să schimbe câte ceva în politică, să o facă mai transparentă, mai deschisă, mai apropiată de cetățean, mai etică, mai morală, cred că mai avem de așteptat. Deocamdată trebuie doar să constatăm că femeile se pot afirma în politică, chiar cu mare succes, atâta vreme cât se adaptează la regulile ei pre-stabilite, scrise și nescrise.
Pe de altă parte, ca românce, poate că ar trebui să fim mulțumite că avem atâtea femei în posturi de conducere: Lia Olguța Vasilescu, Sevil Shhaideh, Gabriela Firea, Grațiela Georgescu, Carmen Dan, Rovana Plumb, ca să dăm doar câteva exemple notabile. Iar opoziția are și ea vedetele ei, ca Raluca Turcan și, până nu demult, Alina Gorghiu. Dar oare, ca femei, avem motive să ne mândrim cu ele?
Să ne gândim puțin la omniprezenta Lia Olguța Vasilescu, ministrul muncii, să facem abstracție de prostul gust vestimentar, de machiajul încărcat și de coafură (căci prea puține doamne ministru ar rezista la o analiză stilistică) și să-i apreciem meritele profesionale. Dacă le găsim, pentru că pupila lui Corneliu Vadim Tudor (să nu uităm acest lucru) s-a distins prin declarații absolut aiuritoare despre Legea salarizării unitare a personalului bugetar, pe care ulterior partidul s-a chinuit să le corecteze – pentru că nu era vorba de dublarea tuturor salariilor, cum spusese ministra, ci doar a celor mici, și pe parcursul a patru ani, nu imediat. Așa de bine a făcut calculele echipa coordonată de ea, că PSD a fost nevoit să preia inițiativa proiectului de lege de la minister și să amâne cu câteva săptămâni introducerea lui pe ordinea de zi a Parlamentului, pentru că, evident, calculele nu ieșeau. Și probabil nu vor ieși niciodată, dacă îi credem pe specialiști, indiferent de sex, care demonstrează că legea este nesustenabilă economic. Avem deci într-un post cheie și cu mare vizibilitate o vuvuzea politică, pricepută doar la discursuri agresive, fără competențe în domeniul pe care este chemată să-l administreze. Mulțumim din inimă partidului care a dăruit-o națiunii, partid fără de care poate că nu am fi putut număra atâția miniștri incompetenți, și așteptăm rezolvarea dosarului de corupție al doamnei Vasilescu în instanță.
Mai puțin vorbăreață decât ministrul muncii, Carmen Dan, ministru de interne, este o prezență ștearsă, care citește împiedicat notițele furnizate de staff-ul ei în intervenții televizate, atunci când nu face liste negre cu ziariștii care ar dori să destabilizeze țara încurajând protestele din ciclul #rezist, sau nu-i acționează în justiție, de mână cu Lia Olguța, pe părinții care au venit cu copiii în Piața Victoriei sau pe posesorii de drone care le-au folosit în timpul demonstrațiilor. Conchidem așadar că nu poate fi un ministru mai bun decât partidul care-l promovează. Iar când acel partid este condus de un condamnat penal adversar al statului de drept, cu discurs xenofob, anti-european și anti-democratic, niciun ministru, bărbat sau femeie, nu va ieși din acest cadru conceptual. Chiar și așa însă, nu era nevoie de spectacolul penibil oferit de Carmen Dan și Primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, care s-au scălâmbăiat în fața liceenilor, pretinzând că vor să-i ferească de pericolul reprezentat de jocul Balena Albastră, căruia de altfel au reușit să-i facă mai multă publicitate decât merita și decât trebuia. Cele două doamne au încercat să fie feminine, să se manifeste ca mame universale și responsabile, dar nu au reușit decât să fie ridicole, dacă nu chiar nocive. La fel ca și sultanul PSD, Liviu Dragnea, care s-a băgat în disputa privind obligativitatea vaccinurilor de partea celor care cred în dreptul unora de a pune în primejdie sănătatea altora, refuzând să-și vaccineze copiii.
Dincolo de ridicol însă, doamna Firea este un adevărat pericol public prin modul în care administrează Capitala, și aceasta nu doar pentru că, în loc să se ocupe de gropile din asfalt și de traficul aglomerat peste măsură, aruncă bani pe kitsch-uri cu ouă și iepuri de Paști, ci pentru că a luat o serie de decizii la limita legalității în privința creării unor companii ale Primăriei care vor face concurență neloială societăților private care furnizează și ele servicii publice și, în plus, a determinat blocarea unui spectacol care relua tematica protestelor din februarie. În rest, nu numai că nu a rezolvat niciuna din marile probleme de infrastructură ale orașului, dar s-a și amestecat în mod nefast în managementul spitalelor Colentina și Malaxa sau în chestiunea transplantului pulmonar. Mulți o suspectează că nu ar fi decât o interfață a grupărilor de tip mafiot care vor să pună mâna pe oraș, iar o serie de organizații civice au început să strângă semnături în vederea unui referendum pentru demiterea ei.
Dar dacă nici competența, nici integritatea morală, nu le definesc pe cele trei doamne menționate mai sus, poate că vicepremierul Sevil Șhaideh sparge acest tipar păgubos și rușinos. Competențele ei în problemele de administrație par a fi reale, dar în ce scop le exercită? Cumva pentru a repartiza banii publici în beneficiul aleșilor PSD în baza unor decizii și programe dubioase, cum sunt OUG 6, OUG 9 și Programul Național pentru Dezvoltarea Locală, care este considerat o potențială gaură neagră a finanțelor publice? Ce convingeri politice, ce valori, ce crez politic are doamna vice-premier? Sau este ea doar o executantă mai pricepută a ordinelor sultanului Dragnea?
Constatăm deci că partidele – de la Tory în Marea Britanie, la CDU în Germania, la Frontul Național din Franța și până la PSD în România nu vor promova decât femei conforme standardelor lor morale și profesionale. Femeile nu schimbă partidele în care activează, cel puțin nu deocamdată. Aceeași paradigmă se aplică și partidelor noastre de opoziție. Condus de o femeie slabă și fără autoritate ca Alina Gorghiu, cu idei puține și adesea eronate (vezi susținerea lui Marian Munteanu pentru Primăria Capitalei), PNL a nimerit drept în gard la alegerile din decembrie, făcându-se de râs. Nu numai că Alina Gorghiu nu a reușit să reformeze partidul, să-i dea un suflu nou, dar s-a dovedit de fapt o plastilină în mâinile bărbaților din partid și de deasupra lui, adică a președintelui Iohannis, executându-le ideile, oricât au fost de nefericite. După alegeri, PNL a nimerit pe mâna mai abilei și mult prea diplomatei Raluca Turcan, care s-a pierdut în calcule politice, calibrându-și fiecare declarație doar în funcție de beneficiile pe care le putea obține pentru sine în competiția pentru conducerea partidului. Tot ce a reușit a fost însă emascularea completă a PNL. O fi meritoriu pentru feminismul extremist, dar nefast pentru echilibrul politic al țării. Colac peste pupăză, tocmai președinta PNL, probabil în pierdere de viteză în competiția internă, anunță public că partidul e „praf”. Nu mă obosesc să comentez aceste manevre penibile.
Dacă vrem să găsim femei cu care să ne mândrim în politica românească, eu m-aș uita la Monica Macovei, pe care o respectă toată Europa pentru curajul și competența cu care a abordat problema integrității în viața publică și lupta anti-corupție. La fel de tenace, dinafara politicii dar tot din spațiul public, s-au dovedit fosta președintă a ÎCCJ, Livia Stanciu, care și acum se luptă cu morile de vânt la CCCR, judecătoarea Camelia Bogdan și Laura Codruța Kövesi, pentru care vorbesc faptele și dosarele de corupție instrumentate de DNA. Toate cele patru doamne au rezistat și ca ținte pentru congregația penalilor care domină viața noastră politică și mediatică. Spre rușinea lor imensă, bărbații din politică nu numai că nu le-au apărat, mă refer la cei care se pretind democrați, dar au și pus umărul la denigrarea lor, stimulând, fie și prin absența rezistenței, climatul de mârlănie generalizată. Și, à propos, nu mi s-a părut că Alina Gorghiu sau Raluca Turcan ar fi demonstrat prea multă preocupare pentru combaterea corupției. Oare pentru că este și o vulnerabilitate a PNL? În tot cazul, ca o concluzie intermediară, constatăm că femeile din politica românească actuală nu reușesc – poate nici nu vor – să se solidarizeze împotriva mitocăniei dominante din spațiul public. Păcat, ar fi fost o cauză nobilă, care le-ar fi desenat un profil distinct. Dar niciuna din organizațiile de femei ale partidelor nu și-a propus-o, drept pentru care nici nu ne mirăm că aceste organizații sunt complet irelevante.
Au existat, desigur, figuri feminine interesante și demne de a fi menționate în galeria personajelor politice binefăcătoare în guvernul Cioloș, dacă ne gândim la ministrul de finanțe Anca Dragu, la ministrul mediului Cristiana Pașca Palmer, la ministrul culturii Corina Șuteu sau chiar la ministrul justiției Raluca Prună, ale cărei eventuale derapaje sunt totuși inofensive dacă ne raportăm la cel care i-a urmat în funcție: Florin Iordache- „altă întrebare” . Dar existența acelor doamne a fost posibilă poate pentru că Dacian Cioloș nu e Liviu Dragnea… Și PSD a dat-o la un moment dat pe fosta deputată Aurelia Cristea, dar ea a pierdut în scurtă vreme susținerea partidului. În oglindă, PNL a marginalizat-o fără menajamente pe Lucia Varga, politician cu curaj și cu realizări legislative, cum a fi Codul Silvic, care, desigur, nu va rezista presiunilor declanșate deja de PSD. Refuz să mă întorc în timp până în zilele guvernului Boc, pentru că acolo dăm de Elena Udrea și trebuie să deschidem geamul.
Rămânând la nivelul puterii actuale, căreia îi revin marile responsabilități ale momentului, vă invit să comparați femeile pe care le promovează PSD cu cele pe care le pune la stâlpul infamiei și să trageți singuri concluziile. Nu va fi foarte greu și veți constata că nu există nicio deosebire nici în privința bărbaților care sunt promovați, respectiv demolați, de tartorii politicii consacrate. Până la urmă totul se reduce la valori, la competență, la morală și la decență. Sexul în politică este, până la urmă, o chestiune secundară.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Maria José, The May Queen – regina Italiei pentru o lună
Când devine feminismul prea mult?
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
