Pe 8 noiembrie 2025, s-a mai întâmplat o crimă, un femicid: Mihaela, 25 de ani, a fost înjunghiată mortal de soțul ei de 42 de ani cu care avea trei copii. Femeia era pe stradă cu cel de doi ani în brațe. Pe 26 septembrie, Mihaela sunase la poliţie să-și reclame soțul că a încălcat ordinul de protecţie, a luat-o cu forţa dintr-un parc din Turnu Măgurele, a băgat-o în mașină, a dus-o pe un câmp și a violat-o. Comunicatul poliției după decesul Mihaelei e stupefiant: “În cauză a fost întocmit dosar penal sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de viol, lipsire de libertate în mod ilegal, încălcarea măsurilor stabilite prin ordinul de protecţie şi violenţă în familie, iar în urma cercetărilor efectuate împreună cu Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu-Măgurele, nu au rezultat date care să conducă la dispunerea unor măsuri preventive.”
În 2025, în medie, la fiecare trei zile, un bărbat a încercat să omoare o femeie în România. 46 femei ucise, 43 de tentative.
Citiți, vă rog, mai întâi povestea acestei femei.
Eu am fost înjunghiată în ziua în care lumea spune că apără femeile
Dacă mai puteți, și pe cea a Nicoletei.
Și acum, acest poem al unei suferințe teribile primit de la Azaleea…
Vrei să mă jignești? Jignește-mă.
Vrei să mă lovești? Lovește-mă.
Vrei să mă scuipi, să mă târăști prin noroi, să-mi violezi trupul, să mă calci în picioare, să-mi tai limba ca să nu-ți spun ceva ce te deranjează? Fă-o.
N-am puterea să te opresc. Nici puterea să fug.
Stau aici. Cresc copilul nostru. Fac mâncare, curățenie, merg la serviciu. Mă culc cu tine chiar și atunci când miroși a alcool și a sex străin.
Simt cum mor câte puțin în fiecare zi.
Poate a început atunci, în ziua în care mi-ai dat prima palmă. Sau poate mai devreme, când mi-ai spus că nu sunt bună de nimic. Nici nu mai contează de când. Contează doar că de atunci trăiesc pe jumătate.
Aștept să se termine viața asta. Poate am mai mult noroc în următoarea.
Până atunci, supraviețuiesc. Fac „ce trebuie” și uit de mine.
Care „mine”? Cine sunt eu?
Nu mai știu.
Cred că până și preșul de la ușă are mai multă demnitate decât mine.
Mă doare să recunosc, dar așa e.
Femeia, mi s-a spus, trebuie să se sacrifice. Să îndure. Ca să aibă copilul tată.
Dar oare îi ești tată când mi-l smulgi din brațe și mă lovești?
Când țipi la mine, iar el încremenește cu ochii strânși și mânuțele la urechi?
Nu, nu ești.
Știi, dragă, în clipa în care am înțeles asta, am început să-mi fac curaj să fug de tine.
Mai ții minte seara aceea de vineri? Cea în care te-ai întors neașteptat din oraș.
De obicei veneai dimineața, dar atunci ai apărut după doar două ore, cu prietenul tău Mihai. Ceasul rău.
În alea două ore, eu apucasem deja să împachetez câteva hăinuțe pentru mine și pentru copil. Vorbisem cu mama. Mă aștepta. Mi-a spus că ușa ei e mereu deschisă.
Nu m-am îndoit niciodată. Doar că nu voiam să știe cât sufăr — ar fi suferit și ea, și la ce bun?
M-ai prins chiar când urcam în taxi.
Ne-ai smuls afară cu forța.
Taximetristul și Mihai te rugau să te oprești, să ai milă.
Le-ai urlat să-și vadă de treabă. Și și-au văzut.
M-ai târât de păr până în spatele curții.
N-am țipat, să nu-l sperii pe copil.
Oricum eram paralizată de frică.
M-ai trântit la pământ și ai început să mă lovești.
Printre gâfâieli, îmi strigai că te fac de râsul lumii.
Nu simțeam durerea fizică. Doar o tăcere adâncă în mine.
Dintr-un colț, copilul ne privea. Nici trei ani nu avea.
La început era nedumerit. Apoi, brusc, i s-au mărit ochișorii și s-au umplut de lacrimi. Atunci a înțeles că ceva nu e bine.
Asta m-a durut cel mai tare.
De jos, am început să urlu. Nu ca un om, ci ca un animal rănit.
Ți-ai oprit picioarele. Ai făcut un pas înapoi.
Nu te așteptai la acel răget, nu te așteptai ca o „legumă” ca mine să riposteze.
Ai luat copilul în brațe.
Plângea în hohote.
I-ai spus să se liniștească, că „mami e nebună”.
Te-am privit o clipă.
În ochii tăi am trimis tot ce mi-ai dat: furia, nepăsarea, umilința, disprețul.
Ți le-am dat înapoi. Și am văzut că au ajuns la tine. Ți-am văzut frica.
Și atunci te-am văzut cu adevărat: slab, fricos, incapabil să iubești.
Poți să faci ce vrei tu cu mine.
Ești mic. Mic de tot.
Și așa vei rămâne.
Eu, de atunci, am început să cresc.
Azaleea
Mulțumim că ne-ai scris, dar am vrea să te știm în siguranță, să știm că ai plecat împreună cu fiul tău din acea casă, de lângă acel monstru. Te rugăm scrie-ne și spune-ne că ai crescut exact cât să pleci.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cine sau ce ne mai salvează de tirani?
E în regulă să nu-ți ierți părinții?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
