Azi am mâncat parizer în parc

6 October 2023

Nu știu dacă voi ați privit vreodată mai mult decât cu ochii cum mănâncă oamenii pe un șantier. Din zgomot, praf, haos, se face dintr-o dată liniște, dacă ai un pic de soare, ești fericit, te așezi unde poți, îți scoți din traistă ce ți-ai adus de acasă, sau ce ți-ai luat repede de unde ai apucat, cu 5 minute înainte de pauză și aia e odihna ta pe ziua care încă trage de tine să muncești. Oamenii mănâncă împreună, împart ce au, râd, povestesc de acasă. Un alt fel de familie.

Hăt, demultișor, am avut privilegiul de a lucra niște ani în construcții. Da, nu era locul unei femei acolo, eram singura, și fiecare zi era ca și când ai avea de strunit un taur furios în timp ce din spate te aleargă o haită de câini, iar în tot timpul ăsta trebuie să-ți ții și echilibrul pe tocuri, zâmbind bineînțeles, dar eu în oamenii aceia mi-am mai clădit o familie și am avut grijă de ei ca de ai mei. Și ei de mine.

În construcții nu-ți iei banii frumos, pe card, și pleci acasa. Aștepți fiecare sfârșit de săptămână, cuminte, la rând să-ți iei salariul. Și uneori îl aștepți până luni, și peste weekend… te descurci tu. Așa că într-una din vinerile astea, băieții mei n-aveau bani nici să mănânce la prânz. Venind de la întâlnirea cu clienții, i-am găsit, adunați toți la umbră, râzând să le mai treacă de foame. N-au zis decât – șefa, azi, ținem dietă, că nu se mai poate cu burțile astea pe schele. Și-au început să râdă mai tare.

Mi s-a rupt din inimă râsul lor amar, am strâns din dinți zâmbind și am plecat fără un cuvânt la restaurantul de peste drum, unde patronul mare își făcea mereu comenzile pentru el, ai lui și clienți. Am intrat sigură pe mine, îmbrăcată țiplă, deși pe pantofi, un ochi ager ar fi văzut tot praful inevitabil după mersul în goană prin șantier, și am luat de mâncare pentru toată lumea. Pe contul de protocol al firmei.

Nu știu dacă voi ați văzut vreodată mai bine de 20 de bărbați, model tanc, de nu-i clatini cu nimic, mâncând cu lacrimi în ochi. Am trăit eu asta.

Uimirea aia care te seceră de genunchi, când realizezi că oamenii aceia nu doar că nu mai sperau și nu mai așteptau de mult nimic bun în viețile lor, dar renunțaseră să și creadă că cineva îi poate vedea și trata ca pe niște oameni. Cu O mare. Din ziua aceea, ei și eu am devenit una. Încredere fără cuvinte, bază unul în altul, granit.

Așa că, într-una din seri, când am căzut pur și simplu epuizată de oboseală, după nenumărate zile cu 12 ore de muncă pe zi, care n-avea pe vremea aceea eticheta glam de ”burnout”, Mirel, care era umbra mea oriunde mergeam, să ies cu bine până la metrou, să care dacă aveam ceva greu de dus, să fiu ok, orice, tot timpul, lângă mine… Omul ăsta m-a dus efectiv în brațe mai bine de 2 km, până am ieșit la civilizație, peste câmpul unde era izolat șantierul.

Ploua pe deasupra, întuneric, stradă aglomerată, dar fără trotuare și doar câteva taxiuri care au oprit inițial, dar au plecat fără un cuvânt văzând că ar trebui să ia în cursă un țigan cât ușa, cărând o femeie leșinată pe brațe.

Am ajuns la spital, am ieșit cu bine, eram tânără, a doua zi, la loc pe picioare.
Iar Mirel a rămas umbra mea cât timp am lucrat acolo, cu ei. Un om care ar fi dărâmat munții pentru că cineva l-a făcut să se simtă Om.

De atât e nevoie ca să poți învinge orice.

Să te știi văzut, prețuit, întreg.

Mi-am amintit de asta azi, trecând prin parc, prin mijlocul unei cete de oameni care terminaseră de făcut curat, măturat, făcut frumos în parcul pe care îl iubim toți.
Stăteau cerc pe iarbă, cu tot ce aveau de mâncare pus în mijloc, pentru toată lumea.
I-am auzit vorbind că ar fi vrut să cumpere ceva dulce pentru copii, dar nu le ajungeau banii, așa că m-am dus eu la primul chioșc și m-am întors la ei cu câte ceva.
Femeia care vorbise a lăsat ochii în pământ, dar bărbatul m-a descusut cu ochii de jar.

Pentru mama, am avut și eu o mamă, i-am spus, zâmbind, întinzându-i punga cu dulciuri.

S-a înmuiat în zâmbet și el, și-a zis tare, cu toate literele deslușite – bogdaproste!

Stați!, am auzit în urma mea. Femeia a venit cu un sendviș mic cu parizer spre mine, cu ochii râzând. Mâncați o gură cu noi, atât avem și noi!

Mi-am înghițit lacrimile, așa că îmbucătura aia a fost cel mai sărat parizer din viața mea și m-am mai uitat o dată la ei, să mi-i păstrez în cămara inimii.

Oamenii care n-au nimic sunt cei mai darnici. Oamenii cei mai nedreptățiți sunt cei mai drepți. Habar n-avem cum ar arăta lumea dacă am lăsa jos toate zidurile pe care le-am ridicat între noi. O singură zi fără nici o judecată strâmbă. Atât. Și nu ne-am mai putea întoarce niciodată în întunericul în care suntem acum.

În iubire nu există limite, uși închise, culori de piele sau oricâte alte diferențe putem noi născoci. Iubirea există doar Lumină. Și da, e iubire. Ori de câte ori îi tratezi pe cei din jur ca pe tine, e iubire. Și e singura noastră șansă la a fi Oameni.

Pe Anca o găsiți și aici. 🙂 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro. Îți mulțumim. 



Citiţi şi

Despre cadouri – confesiunea unui băiat cuminte

Trufe de ciocolată sau eclere?

Ce făcuseră mamele noastre de nu ne lăsaseră nicio avere?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro