Am lipsit puţin pentru că am fost „mega-busy”. Am avut o grămadă de „işuuri” de rezolvat „asap” şi efectiv nu am avut timp să vă mai povestesc una-alta „by COB”. Am fost prinsă între „brain storminguri” şi „briefinguri”, dar, na… trebuia să „make it happen” o grămadă de „stuffs”.
„Uatevar”! Ce vreau eu să vă spun este că weekendul trecut a fost unul plin şi la fel de bipolar ca mine. Am fost în „team building”, unde, surprinzător, m-am distrat ca în liceu. De ce spun surprinzător? Pentru că numai cu câteva ore înainte de frumosul eveniment am aflat, într-un mod brutal, că maestrul Salam pleacă definitiv din ţară şi doar cei mai norocoşi dintre români, respectiv cei plecaţi din ţară, se vor mai bucura de trilurile sfâşietoare cântate din gât sau de „mişcatele pe spate”. Aşadar, am luat decizia să merg în „team building”. Aţi ghicit! Cu corporatiştii! Noroc cu grupul meu de „ăia din ultima bancă” cu care am băut, am râs şi am băut iar.
Am fost pe punctul să îmi închid pagina de Facebook. Melodiile postate, statusurile şi rugăminţile îmi sfâşiau sufletul. Înjurăturile la adresa celor mai cu chef de caterincă îmi umpleau efectiv ochii de lacrimi şi întreaga existenţă de frustrare. Totuşi, propunerea semnării unei petiţii îmi dăduse puţină speranţă, dar după ce am vizitat pagina lui şi am văzut cât de vehement a fost în declaraţie, am simţit că totul este pierdut. Du-re-ros! Mi-am înecat amarul în câteva pahare de vin, câteva sesiuni de karaoke şi trei-patru dansuri cu colegul meu.
sursă foto: kmkz.ro
Înainte să devin prea sentimentală, vreau să vă mai spun să ieşiţi în stradă, tineri frumoşi şi liberi de pretutindeni. Acum, că tot v-aţi luat ţara înapoi, nu lăsaţi valorile să iasă din ea. Luptaţi pentru ce e al vostru. Lăsaţi un comentariu cu „Partikip”, daţi „like & share” postării, scrieţi „Amin”, trimiteţi la toată lista de prieteni şi într-o oră ceva neaşteptat se va întâmpla. Eu, una, „Partikip”. Poate se dă şi un mic, o bere… ceva, acolo.
Sincer, trăim nişte vremuri în care e absolut normal să facem o tragedie din orice rahat bălţat care nici măcar nu ne priveşte în mod direct. Deşi în lumea asta mare există copii pentru care este normal să explodeze bombe pe lângă ei zilnic, este normal să-şi vadă rudele desfigurate ori fără viaţă printre dărâmături. Nici măcar nu se mai sperie şi nici măcar nu mai plâng. Se şterg de sânge şi praf şi aşteaptă să treacă. Să treacă războiul, să treacă durerea, să treacă ceva. Numai să treacă.
Ei bine, în vremurile astea, noi, românii – cei mai iscusiţi iscălitori de petiţii online şi devoratori de telenovele turceşti şi sud-americane – suntem nefericiţi din te-miri-ce cauze. Fie că ne-a murit regina neîncoronată şi dăm cu blesteme şi ocări în cei care nu o fac din diverse motive: unii au spus că nu vorbea limba română… paradoxal, nici ei, deşi s-au născut şi au crescut aici. Alţii aveau nevoie de dovezi palbabile ca să o considere regină… măcar o diademă, dacă nu coroană, iar despre crinolină nici măcar nu vreau să mai amintesc. Păi, vorba aia, ce fel de regină este aia fără rochie cu crinolină?? Un alt mare motiv de suferinţă şi dezbateri online şi tv o reprezintă (e)migrarea unui celebru manelist, care, culmea, nici măcar nu este regele manelelor. Apropos, ştiaţi că regele manelelor a fost încoronat pe bune?? Adică cu ceremonie, coroană și toate cele?!
Pe bune, acum, cei mai mulţi dintre noi am auzit exploziile bombelor doar în filme. Dacă ar trebui să trăim în felul asta zilnic, ne-ar mai neferici moartea unei regine de 92 de ani neîncoronată şi fără crinolină? Am privi în continuare ca pe o tragedie faptul că homosexualii vor să se căsătorească? Ne-am mai încăiera virtual (că în viaţa reală vânăm pokemoni şi ştim bătaie doar pentru că am mai luat) din cauză că Dumnezeu vrea spaţii mici de lemn… sau catedrale poleite cu aur? Am mai avea oare timp să semnăm petiţii pentru a păstra în ţară lăutari dornici de emigrare?
Cum ar spune formaţia vocal-instrumentală Paraziţii: „Băi, nene, suntem o ţară de lesbiene!”.
P.S: Ăia cu chef de caterincă de care vă povesteam mai sus au creat în glumă un eveniment care se intitulează „Florin Salam e şi al meu! Nu ne părăsi!” Unii au luat asta în serios! Mult prea în serios!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
