Din ciclul “Sunt plină de amintiri”
În seara aceasta am stat un pic la povești cu niște clienți care-mi sunt foarte simpatici. I-am cunoscut în vară și ne-am plăcut din prima zi. Vin des, comandă mult pentru acasă și sunt extrem de generoși.
El e un tip foarte jovial, înalt și robust, cu un ten frumos, părul castaniu, ochii căprui cu o sclipire jucăușă si curioasă (de copil), un zâmbet cald și o voce baritonală ușor sâsâită.
Ea o doamnă înaltă, suplă, rezervată si tristă.
În general, vin tot timpul însoțiți de doi nepoței: unul de șase și altul de patru ani. Cel mare e frumos ca un înger și rezervat ca bunica. Cel mic pare un motănel pus pe șotii, care doar când te privește-n ochi și te roagă ceva, simți că ți se lipește de suflet.
În seara aceasta, au venit fără copii. Mi-au povestit de fiica lor. Mi-au arătat fotografii. O tânără fragilă ca un lujer de crin, de o frumusețe serafică. Am privit fascinată câteva fotografii, apoi o ultimă fotografie în care era cheală. I-am privit întrebătoare.
– Da, a oftat bunica, fiica noastră ne-a părăsit acum doi ani, la numai douăzeci și patru de ani. Totul a venit ca un trăsnet. A fost un copil cum și-ar dori orice părinte. Ne-a umplut viața de bucurie. A învățat foarte bine, nu ne-a făcut probleme… Nici măcar crize de pubertate nu a avut, așa cum auzeam la alte mămici. Când a dorit să se căsătorească, ne-am bucurat că vom avea și un băiat, nu doar o fată. Apoi au venit nepoțeii. Eram așa de fericiți…
Deși părea fragilă, a avut o sănătate excelentă. Găsea mereu energia să mearga la călărie, dansuri, handbal, tenis. Dintr-odată a început să se simtă rău. Cancer la plămâni. Metastază. Am fost la cele mai renumite spitale din Germania, Elveția, America. Ne-am fi dat plămânii noștri, viața toată, dacă s-ar fi putut, dar nu s-a putut. La început am fost șocați, apoi revoltați, iar în final distruși.
Nu ne-am imaginat că destinul poate da așa o lovitură, de la o secundă la alta. Este înfiorător să asiști neputincios, să vezi cum copilul tău se stinge zi de zi sub ochii tăi. Să vezi flacăra aceea care doar mai pâlpâie cum încearcă să-ți dea ție puterea de a accepta lucrurile, așa cum le-a rânduit Dumnezeu. Au fost săptămâni, luni în care am încercat să găsim răspuns la întrebarea: De ce? De ce copilul nostru?
Au fost momente în care ne-am dorit și ne-am rugat să ne ia și pe noi acolo unde e ea, însă nepoții nu ne permit să avem tristeți, căderi, depresii, pentru că ei au nevoie de noi, aici și acum.
Azi putem vorbi despre fiica noastră fără să plângem. Îi suntem recunoscători că ne-a lăsat acești îngerași care ne țin în trap…
– Nu-i așa, dragule? și se apleacă ușor peste masă ca să mângâie brațul soțului. El o privește tandru, îi apucă ambele mâini într-ale sale și întorcând capul spre mine îmi spune cu o notă de mândrie:
– Știți, doamna Felicia, soția mea va împlini anul acesta 60 ani, dar noi nu simțim trecerea anilor. Suntem mereu înconjurați de copii, de prietenii lor, de părinții prietenilor lor, toți tineri, între 20 și 30 ani. Uităm că suntem bunici. Suntem constrânși să rămânem tineri, și ridică amuzat din umeri. Casa-i mereu plină de copii. Mulțumim lui Dumnezeu că suntem încă sănătoși!
Hero Images / Getty Images
Toate articolele Feliciei, aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
