Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Domnul Tata

2 March 2020

Habar nu am de tradiții, de obiceiuri, de religie. Nici măcar nu știu dacă e bine sau e rău, sincer. A trecut aproape un an de când Domnul Tata a plecat, un an în care mi-a lipsit teribil, an în care au fost multe zile în care cu greu m-am ridicat din pat, zile în care am lucrat cu lacrimi pe obraji, zile în care am simțit nevoia să-i aud glasul, am format numărul de telefon și am plâns, am plâns ca un copil orfan, singur, singur pe lume, așa cum am simțit.

Nu contează vârsta la care rămâi orfan, ești un copil fără părinți și conștientizezi asta al naibii de brutal. Te minți că e ok, că s-au născut înaintea noastră și trebuie să plece înaintea noastră, că sunt cu noi, că-i purtăm in suflet, că sunt acolo sus și ne veghează… Nu știu dacă e așa. Poate e, poate nu e. Cert e că omul acela îți lipsește dureros de tare, că nimic și nimeni nu-l poate înlocui.

Te târăști cumva prin viață, încerci să te comporți normal, dar puțini știu că sufletul tău e spart în mii de bucăți, ca o oglindă pe care tu tot încerci să o lipești, dar care nu va mai fi niciodată la fel și în fiecare ciobuleț vei vedea altceva.

În seara aceasta, puneam coliva în pachete împreună cu fiica mea și mă gândeam că este prima oară când fac asta, că nu-mi place să fac, că nici lui Domnul Tata nu-i plăcea, și totuși mergem împinși de val. O rog pe fiica mea să renunțe la obiceiurile acestea atunci când eu nu voi mai fi, mai bine să doneze banii cuiva care chiar are nevoie, să dea mâncare unor oameni flămânzi sau să se întâlnească cu prietenii, cu oameni dragi, să vorbească despre mine, așa cum am fost, cu bune și rele, cu defecte sau calități, cu amintiri vesele sau triste, dar să nu se streseze cu prostiile astea. Ea mi-a zis, făcând cruci pe colivă:

– Mama, mie îmi place să fac asta, o fac din suflet și-mi asum această responsabilitate, iar stresul e ca și cu copiii: mulți nu-și doresc copii, că-i obositor, dar când îi ai, îți aduc și bucurii, și stres, și lacrimi, și zâmbet.

Apoi a început să-mi dea pilde din Biblie. E convinsă că pomenirea morților, aprinderea unei lumânări le mai șterge un păcat, ca să mă exprim pe întelesul laicilor. Atunci, m-am gândit că nu sunt fără de păcate, că, de-ați ști numai ce scot pe gură când sunt furioasă, cred că poate doar un camion de colive și o autostradă de candele m-ar mai salva. Așa că, daca-i face plăcere, nah, veți mânca o colivă foarte mișto de pe urma mea făcută de fiica mea și de vreo două prietene care sunt niște colivărese desăvârșite, iar lumânări îmi aprind în fiecare zi cam cinzeci, ca să am în avans.

Revenind la acestă zi (n.red. Moșii de iarnă), care nu întâmplător este și Baba Nr. 2 (n. red. 2 martie), baba pe care fostul meu soț i-a ales-o mamei lui, iar acesta este primul an în care nu mai contează cum este Baba, dacă plouă, ninge sau e soare, pentru că Mimo, Taiu, Domnul Tata, mama Ioana, Domnica, Mihaela vor auzi doar “veșnica pomenire, veșnica pomenire,… “ cântate de noi în liniștea bisericii. Apoi, ne vom șterge cu dosul  palmei lacrima fierbinte, vom respira adânc ca înainte de a urca un munte și, cu sufletul împăcat, ne vom întoarce la chestiile cotidiene. Dar până atunci mai am câteva ore în care îmi îmbrățișez cele două nepoțele, doi îngerași care mă învăluie cu respiratiile lor ușoare, ritmice, cu zâmbetele lor de copii doriți și iubiți, care nu știu încă nimic despre viață, despre moarte, care au nevoie de părinți și bunici ca să învețe si să înțeleagă poate mai mult ca noi, să fie iubite și să dăruiască iubire. Multumesc lui Dumnezeu sau Universului pentru tot ce mi-a dat, pentru tot ce mi-a luat și pentru tot ce mi-a rămas.

Amin!

Toate articolele Feliciei, aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

3 august 2020, Luna Plină în Vărsător – schimbări radicale

Bioiubirea

“Ori înveți, ori mergi la sapă!”

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro