Viața ne este decorată în fiecare zi de designerul suprem după bunul său plac, fie că ne place sau nu. Pe ici, pe colo încercăm să ieșim din decor puțin câte puțin, atunci cînd nu ne place designul, și creionăm fapte și întâmplări care ne colorează zilele și nopțile. Și ne place să-l numim scenariul vieții noastre.
E bine să știm, însă, că, per ansamblu, destinul nu ne face cadouri pe care nu le merităm, nu are preferințe și nici nu ne dă free tickets la business class. Nu prea sunt gratuități în călătoria numita viață și despre tot ce credem că este așa, de fapt, se dovedește a fi de 10 ori mai scump, de nu ne ajung trei vieți să plătim creditul.
Și atunci, mai avem curajul să cerem vieții ceva sau nu?
Se întâmplă de multe ori să ne trezim dimineața că ne bem cafeaua, always black, într-un decor ce nu ne aparține și unde nu recunoaștem nimic din ce ne-am dorit sau ne-am străduit din greu să obținem. Da, sunt momente în care ne place decorul special creat pentru noi de God Almighty, dar sunt și multe momente în care urâm tot ce vedem în jurul nostru și, oricât încercăm, nu reușim să ne identificăm cu nimic. În momente din astea intrăm în panică, sinapsele ne pocnesc răsunător, iar sufletul sângerează până la disoluție.
Poate că viața nu este, până la urmă, decât un plâns și un strigăt. Pentru că nimeni nu scapă de duelul dintre inimă și minte. Parcă Pușkin spunea asta, nu-i așa? Și, uneori, tot ce facem este să călcăm pe cioburi sparte de iubiri pierdute cu voluptatea masochistului, până când nu ne mai simțim tălpile sângerânde, iar lacrimile curg râuri, brăzdându-ne obrajii.
Se știe că printre ocupațiile favorite ale oamenilor este și căutarea sensului vieții. Unii îl caută o viață întreagă, fără să-l găsească, iar alții, paradoxal, îl găsesc fără să-l caute. Însă, fiecare se întreabă de ce are nevoie ca să fie fericit și împlinit cu viața sa. Și tot căutând ingredientele necesare și secretul pentru a se simți confortabil în viața lor, de cele mai multe ori oamenii uită chiar esențialul, și anume să trăiască. În prezent! Acum! Pentru că ziua de mâine este posibil să nu mai vină. Și atunci degeaba se mai întreabă „ce-mi va aduce bun sau frumos ziua de mâine?”! Pentru că, așa cum spunea mama lui Kennedy, viața nu se măsoară în ani, ci în clipe. Câtă dreptate avea!
Egoismul zilelor noastre sfâșie totul în noi și ne rupe în bucăți. Romantismul a murit demult într-o lume prea avidă de posesii materiale și atât de săracă sufletește, că ți-e teamă să privești în jur ca să nu-ți rănești retina. Au apus demult zilele în care oamenii se priveau sincer în ochi și s-a pus demult praful pe iubirile necondiționate de statutul social.
Uneori ne întrebăm mirați de ce se termină chiar și cele mai frumoase povești de dragoste. Cred că în esență e destul de simplu. Poveștile se termină pentru că dispare atracția și interesul, pentru că partenerii evoluează diferit și se trezesc aruncați de viață și de circumstanțe pe alte scări sociale, pentru că apar trădările, urmate de oceane de tăceri, care le asurzesc timpanele, și de nelipsita listă interminabilă de reproșuri inutile, dealtfel, dacă mă întrebați pe mine. Și pentru că feromonii lui nu se mai pupă cu feromonii ei sau devin atât de familiari că apare plictiseala, care ucide tot farmecul. Dispar gesturile faine, vorbitul din priviri și grija față de nevoile celuilalt. Oh, da, era să uit. Apare și gelozia, care mușcă în carne vie și care nu este altceva decât un sentiment primitiv cauzat de lipsa de încredere în propria persoană.
Dar, există, oare, oameni care să te ajute să te schimbi din „oricare” în „cineva”?
Care să te învețe cum să te bucuri de orice?
Care să te învețe să visezi sau să-ți ocrotească visele și să te ajute să le transformi în realitate?
Mai există oare oameni care să te învețe drumul înapoi spre tine?
Oameni care să te facă să-i porți în inimă și să-ți curgă prin vene?
Oameni fără de care nu poți exista sau fără de de care te simți incomplet dacă nu respiri același aer cu ei? Sau fără de care te simți ca o baterie descărcată de energia vitală?
Oameni care să te facă să-ți fie cald și confortabil în sufletul lor, ca și când ai fi la tine acasă? Și lângă care să nu ai niciodată sentimentul că-ți cenzurează propriile gânduri sau acțiuni?
Pentru astfel de oameni ar merita să treci oceane și continente, dacă ar trebui. Ai avea curajul chiar să te lași mistuit de pasiunea unei iubiri, oricât de imposibilă ar părea la prima vedere.
Uneori, poate că ne-am dori să dispărem, iar în viața abia renăscută am vrea să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea o existență ideală, în care puterea dragostei să prevaleze iubirii de putere și avuții și în care să ne putem măsura timpul cu inima și nu cu ceasul scump, aparținând unei mărci exclusiviste.
Oameni din aceștia ar trebui să avem curaj să cerem în viața noastră! Care să ne inspire să facem lucruri ce vor rămâne după ce nu vom mai fi.
Ce aș mai vrea eu?
Să nu mai fac anticameră la Dumnezeu!
Guest post by Larisa Opriș
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
„Ce veți spune când vă vor întreba cum ați putut permite genocidul din Gaza?”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
