Întâmplarea acesta mi-a povestit-o cea mai bună prietenă, într-o seară, când rămăsesem până târziu la o cafea, cafea care, treptat, se transformase în mai multe pahare de vin. Totuși nu mă îndoiesc de autenticitatea ei, deși, la prima vedere, atât întâmplarea cât și împrejurările în care a ajuns la mine nu par prea demne de crezare.
– Într-o seară, pe când încă mai eram la mare, în concediu, am hotărât să ies de una singură. Mi-am lăsat soțul în holul hotelului la un biliard și am plecat să mă plimb pe faleză. Nu era foarte târziu, bătea vântul și era destul de răcoare, așa că mi-am aruncat pe umeri cardiganul roșu aprins – îl știi, că doar e preferatul meu – și am pornit agale. Fusese prea multă gălăgie, prea multă lume în jur și avusesem prea puțin timp să stau cu gândurile mele… Acum, în sfârșit, aveam parte de câteva clipe de liniște, deși muzica tare și amestecată nu-mi ocolea timpanele. Dar chiar nu mă deranja. Ei, și cum mergeam eu așa, cu ochii în zare și cu capul în nori, se produce inevitabilul și… mă ciocnesc de cineva! Îmi cer scuze încurcată, mă dau un pas în spate, calc pe fustă, mă împiedic și cad… în fund. Absolut penibil. Persoana de care mă ciocnisem îmi întinde mână să mă ajute să mă ridic, eu îi mulțumesc rușinată și tot fără să ridic ochii, dar îmi dau seama că sunt nepoliticoasă și îmi zic că măcar la revedere pot să-mi iau privindu-l în ochi…. Dar rămân cu „la revedere”-le în gât! Deci… n-o să-ți vină să crezi cine era. Cum naiba am dat de el fix acolo, pe faleză, noaptea??
– Fostul soț?
– Exact!
– Acel fost soț de care te-ai despărțit cu mult cântec și care plecase definitiv în țările calde cu o prințesă cu 15 ani mai tânără?
– Da, acela, ai prins ideea! În fine, era singur și trebuie să-ți spun că și el a rămas cu gura căscată când m-a recunoscut. Așa că ne-am uitat ca doi proști unul la altul… Îți dai seama că cinci ani împreună plus alți zece de când ne-am despărțit nu sunt chiar de colea… După ce ne-am recăpătat glasurile, și-a cerut și el scuze și m-a rugat să-l ascult. Să vorbim. Că ar fi vrut de mult s-o facă, dar nu a avut curajul să mă caute, dar dacă destinul mi l-a scos în cale, e clar că nu trebuie să rateze ocazia. În fine, să vorbim, deci… dar nu știu cum să-ți spun, de unde crezusem că povestea aia e moartă și-ngropată, că doar mi-am continuat viața după cum bine știi, parcă dintr-odată s-a transformat într-un zombie care a decis să mă bântuie… Și-ncepusem să tremur toată și să simt vechiul fior în inimă… Îți dai seama ce porcărie… Ne-am așezat până la urmă pe o bancă și a început să-mi povestească cum s-a despărțit de acea femeie aproape imediat după divorțul nostru, dându-și seama ce prostie imensă a făcut și că în tot acest timp nu a fost plecat nicăieri… Ba, mai mult, ne „știm” și pe Facebook, acolo unde îl am în listă cu un nume fals. Și rezultă că, din când în când, am schimbat câteva idei… iar eu habar nu aveam cine e… Sigur nu m-a urmărit, dacă la asta te gândești, că eu n-am publicat pe Facebook că plec în vacanță și cu atât mai puţin nu am postat poze de acolo… În fine, i-am explicat că acum e mai mult decât târziu și că sunt profund dezamăgită de faptul că a ales să nu-și dezvăluie identitatea pe Facebook. I-am spus c-o sa-l blochez, m-a implorat să n-o fac și mi-a zis că în toți acești ani a trăit cu un singur gând – să mă întâlnească și să-și ceară iertare… M-a bulversat complet… Așa că i-am spus să mă lase în pace, m-am ridicat de pe bancă și, pur și simplu, am luat-o la fugă ca o copilă proastă și îndrăgostită… Ce penibil, bine că nu m-a văzut nimeni! Am ajuns la hotel obosită, transpirată și… fără cardigan. Am înghițit în sec, mi-am sărutat soțul și m-am dus să mă culc, că nu mai eram bună de nimic. Speram ca dimineață să-mi pot pune gândurile în ordine…
– Și asta a fost tot? am întrebat-o fremătând, la rândul meu, de nerăbdare…
– Nu… Stai să vezi. Dimineață, ne-au bătut room-service-ul la ușă. Ghici ce-am primit?
– Flori?
– Flori, pe naiba! Cardinganul meu! Nu mă întreba cum, de la personalul hotelului nu am reușit să scot nimic. Soțului i-am spus doar că l-am pierdut pe faleză. În fine, am sperat ca ăsta să fie ultimul act dintr-o tragic-comedie pe care, așa cum ți-am spus, am considerat-o încheiată deja.
– Și n-a fost?
– Nu prea…
– Cum așa?
– Simplu… eu l-am blocat pe Facebook, cum i-am zis. În plus, am restrâns mult lista de prieteni, i-am eliminat toți aceia pe care nu-i cunoșteam personal, ca să nu mai am surprize…
– Și-a mai avut, nu?
– Da, dar nu de pe Facebook. De la cardingan…
– Adică?
– După ce am ajuns acasă, la câteva zile, am găsit în buzunarul interior pe care nu prea îl folosesc, o scrisoare… de dragoste.
– De la…
– De la, da. Scrisoare prin care mă implora să mă întorc la el și, nici una, nici două, să ne împăcăm.
– Aoleu!
– Da, asta am zis și eu…
– Și ce o să faci?
– Sincer?
– Normal că sincer.
– Nu știu…
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
