Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Casa părintească

16 August 2018

Pe bunicii mei nu mi-i amintesc, s-au prăpădit toți când eram încă mică.

Îmi amintesc vag zilele în vizită la bunica din partea mamei. Stătea în satul vecin, dar mă simțeam ca dusă în străinătate. Cireșul din curte, găini scăldându-se în praf, rufe întinse pe o sârmă la soare, mici frânturi din joaca pe dolma verde din sat… imaginea bunicii, vagă și ștearsă. Nu-mi amintesc vocea ei, nu-mi amintesc cuvintele pe care ni le spunea, ce culoare aveau ochii ei sau mirosul ei, îmi amintesc că certa pisicile întruna, că se vorbea acasă despre ea că e mai aspră din fire. Eu mi-o imaginez blândă, așa o știu. Bunicul era stins de mult; am învățat că el fusese cel blând și docil. Am rămas de câteva ori la ea în vacanțe, dar cred că abia am așteptat să fiu luată acasă, unde atmosfera alături de cinci frați mai mari era mai dinamică și altfel.

Ea rămânea cu găinile și cu cireșul ei, în liniștea și tihna bătrâneții. Și a singurătății. Până s-a dus și ea de bătrânețe, la bunicul.

Îmi amintesc însă bine că am dus-o pe mama mea, acum bunică și ea, să revadă casa bunicii, casa copilăriei ei, după ani mulți de când o cumpăraseră deja alții.

5.Camil Ressu - Peisaj cu casa de tara

Camil Ressu – Peisaj cu casă de țară

I-a plâns inima atunci, știu. Cu lacrimi amare.

Dacă derulez înapoi, simt și acum golul imens pe care l-am avut atunci în inimă. Casa bunicii nu mai făcea parte din noi, din viața noastră, alții aveau să creeze amintiri în ea, alții să o simtă „acasă”. S-o fi văzut așa, vândută și străină, bunicul!

Mi-a fost atunci atât de dragă casa părintească, când ne-am întors eu și mama, tăcute, înapoi. Dar realizez că n-am știut să mă bucur de toată căldura și liniștea ei cât am mai locuit în ea. N-am luat multe în seamă, nu i-am văzut cu adevărat nici pe părinții mei.

Nu i-am văzut atunci așa cum erau ei.

Abia când am plecat de acasă, să-mi caut rostul în lume, am început să văd totul și cu ochii închiși, colnița cu fân, cămara și grajdul, banca din stradă… și să-mi fie și mai dragi toate.

Acum îi văd pe ei peste tot și fiecare mic centimetru îmi amintește de ei. Dacă privesc grădina, îl văd pe tata udând legumele cu furtunul, în pridvorul tindei o văd pe mama, curățând morcovi și cartofi, îl văd apoi pe tata purtând gunoiul cu roaba și vorbind cu animalele prin curte, iar mama curăță o oală veche lângă fântână. Pe uliță îl văd pe tata venind din sat cu bicicleta, mama aducând pâine și înghețată de la magazin, lăsată de spate și căruntă… O văd pășind agale cu bastonul pe care își sprijină precaută viața și pe care îl ascunde în spatele porții când iese din curte, ca să n-o vadă cu el vecinele…

Așa îmi rămâne pentru totdeauna, ascunsă tainic, umbra lor de altădată pe cărarea ce duce în grădină și prin via bine îngrijită. Acolo o caut când îmi este tare dor, acolo îi găsesc mereu, îi văd din nou trecând, cu mersul lor încet, le aud glasul, le văd urmele pașilor păstrate pe nisipul împrăștiat de tata prin curte ca să nu o umple iarba, căci doar la cei bătrâni este așa, spune cu ciudă el, și simt mirosul odăilor casei, pe care nu voi reuși niciodată să-l descriu, al fânului uscat, al ierbii… dar pe care nu le voi uita niciodată. Eu nu mai locuiesc de mult acolo, dar locuiesc ele toate în mine, imaginea lor, frânturi trăite împreună, zile simple din trecut, s-au mutat cu totul în sufletul meu și trec sfidătoare prin fața ochilor mei, imagini vechi ca baticul mamei și albia din lemn în care frământa pâinea, cărțile de joacă ale lui tata și sfărâmătorul de porumb… Toate spun aceeași poveste, că am fost și eu odată copil la noi acasă.

Iar când vin în vizită la ei, îi găsesc acolo, așteptând, în satul nostru de poveste și curtea plină de iarbă.

Departe-s toate amintirile care îmi trec prin gând, dar le văd și nu mă lasă niciuna să uit cât le-a fost dat lor să lupte, constant și continuu, dar că au făcut-o curați și drepți, chiar și când i-a îndoit de spate. Au adus copii pe lume și i-au crescut simplu, frumos, au și căzut mult, s-au ridicat de fiecare dată, în ciuda a câte au avut de dus pe umeri. Au pus în pământ ființe dragi și le-au plâns în intimitatea lor și puținul timp avut doar pentru ei… mereu cu acel halou părintesc în jurul lor, purtând cu ei urmele greutăților prin care au trecut, dar fără a se da bătuți vreodată.

Au cunoscut esența ființei umane… și ne-au învățat pe noi cum să fim fericiți și fără ei.

Timpul a mușcat din toți, târziu am înțeles că anii nu trec degeaba, că suntem fiecare cumulul trăirilor noastre de ieri, de azi, de mâine și că toate ne-au definit pe rând.

Caut atunci o cale prin care să îi prețuiesc cât încă îi mai am, să mă bucur până în ultimul atom din mine de prezența lor pe Pământ, dar parcă niciodată nu-i de-ajuns.

Îmi caut seninul de odinioară, încercând să uit de clipele care mi-au traversat viața și mi-au scrijelit-o în piele, dar nu pot să neg că oamenii pleacă… oare unde?, că se despart de toate, anii tot trec, lăsând în urmă amintiri neclare, lucrurile nu mai au strălucirea de pe vremuri, iar revederea nu mai este o regăsire adevărată, o altă întoarcere acasă, ci o speranță sacră, o dorință fierbinte de-a nu fi ultima, de-a nu ne sfârși… o nevoie absolută de-a nu ne abandona în neant și uitare. O rugăciune mută de-a mai sta, de-a nu pleca de tot încă, un plâns înmărmurit pe buze de-a nu pierde ce e drag și sfânt. Iar timpul zboară în continuare, anii se-adună vertiginos peste noi și ale noastre drumuri prin lume, al nostru destin și atât de multe se întâmplă mereu – și totuși atât de puține rămân.

Un nou vis îmi înflorește în ochi și va trebui să-l urmăresc pe acesta, oricâtă vreme mi-ar lua și oricât de departe m-ar duce, dar la întoarcere voi reveni acasă, care e încă a noastră și ne aparține, și locul pe banca din stradă care încă nu-i luat.

Iar atunci să fiu acolo fără alt gând și să le spun părinților mei tot ce le-am tăcut în ultimii 15 ani, ce ne-a despărțit, să mă scutur de graba mea obișnuită, de necazuri personale, de ale mele neobosite preocupări și planuri, să-i întreb ce mai fac, așa cum mă tot întreabă ei pe mine în ultimii ani.

Să vorbim… să existe doar atunci. Și să nu fie prea târziu.

Astăzi femeie, mamă, soție, fiică, soră, prietenă, colegă, colaboratoare și câte altele… Adesea un spectator tăcut al propriei povești, m-am clădit departe de pământul bunicilor mei, departe de amintirile mele cele mai scumpe, de mine cea de acasă, dar care, fără să fiu mai puțin decât am fost înainte, să reușesc să le fiu toate celor dragi mie.

Deoarece undeva, printre toate astea, rămân ascunsă… eu și nimic mai mult. Doar… copilul părinților mei.

Guest post by Mariana Kofler 

Și tu poți scrie pe Catchy!🙂  

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Sunt viu, dar e ca și cum aș fi mort

Când viață îți dă lămâi, nu face limonadă!

Ingredientul secret

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
918 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro