Împotriva idealiştilor de pe toate continentele, şi-au făcut adesea simţită vocea şi mulţi filozofi care susţineau că nimeni, absolut nimeni, nu e vreodată deplin dezinteresat. Nici măcar acele persoane serafice (în capul lor) care pretind că au de oferit doar iubire. De ce? Pentru că nimeni nu o oferă oricui, ci doar uneia care răspunde nevoilor personale. Uneia pe care cele care au de oferit iubire o consideră demnă de iubirea lor.
Iar când iubeşti pe cineva, o iubeşti atât de mult pentru tine, nu pentru ea. Să nu aibă careva dubii! Persoana X o iubeşte pe Y fiindcă asta o face pe X fericită. Daca ar fi dezinteresată, ar iubi-o pe Y şi când nu ar mai fi fericită cu ea. Ar iubi-o chiar când Y ar fi pricina nefericirii sale. Fiindcă ar interesa-o numai fericirea lui Y, iar pe a sa ar sacrifica-o, dacă acesta ar fi preţul.
Dar fericirea noastră ne preocupă mai mult.
Am văzut un film, „Sirena de pe Mississippi”. Realizat în 1967. Cu Jean Paul Belmondo şi Catherine Deneuve. Unora, mai tineri, s-ar putea ca aceste nume să nu le spună nimic, ceea ce e regretabil.
Belmondo joacă rolul unui latifundiar care se îndrăgosteşte irecuperabil de o tipă (Catherine Deneuve), pe care a cunoscut-o prin intermediul rubricii „Anunţuri matrimoniale” din ziare (aşa se făcea odată; un fel de precursor al Tinder-ului) şi care se dovedeşte că era interesată doar de banii lui.
Se căsătoresc şi, după multe întâmplări, el cheltuie toţi banii, renunţă inclusiv la afacerea de familie şi devine căutat de poliţie pentru o crimă pe care o comite tocmai pentru a o proteja pe ea de o altă crimă la care fusese părtaşă.
Ajuns la sapă de lemn, bolnav şi cu poliţia pe urmă – aşadar, inutil şi incomod –, tipa, pentru a scăpa de el, începe să-i administreze, puţin câte puţin, otravă de şobolani.
El ştie că ea vrea să îl omoare, ştie şi că ea l-a dorit doar pentru bani şi, în scena finală, îi spune că, dacă atunci când îi servea ceaiul, se prefăcea că nu ştia că bea otravă, era fiindcă o iubea. Şi, fiindcă o iubea, o iartă. Îi iartă orice. Dacă ea, prin moartea lui, va fi mai fericită, el va fi împăcat. Înseamnă că a contribuit cu ceva la fericirea ei.
Tot ce a vrut, îi spune, din clipa în care a văzut-o, a fost să o facă fericită.
Şi-a dat seama că era interesată de banii lui şi nu de el, dar lui nu i-a păsat. Fiindcă o iubea. Prin urmare, dacă vrea să îl ucidă, nu-i problemă, el va bea în continuare otrava pe care ea i-o dă. Şi va muri şi nu-i va purta o singură părere de rău. Va muri fericit.
În acest punct, filmul ia o turnură telenovelistică şi lacrimogenă, dar, în mare, cam asta este, doamnelor şi domnilor, esenţa a ceea ce poartă numele de dragoste dezinteresată. Ea se petrece atunci când cineva iubeşte pe altcineva împotriva oricărei măsuri de asigurare a vanităţii eului, în dispreţul oricărui confort personal, mergând până la anularea existenţei de dragul celuilalt, ea are loc când persoana iubită o dispreţuieşte pe cea de care e iubită şi se foloseşte fără scrupule de iubirea ei, iar aceasta, deşi ştie, se împacă liniştită cu situaţia dureroasă, ba o acceptă cu un soi de bucurie resemnată.
Pentru mulţi, ce am descris mai sus se numeşte prostie. E o discuţie lungă şi nu e locul să dezbatem aici.
Am dat exemplul numai pentru a atrage atenţia că, atunci când iubim şi avem pretenţia să ni se returneze iubirea într-o cantitate egală, nu e iubire dezinteresată. E orice altceva, dar nu dezinteresată.
La modul ideal, ea se naşte când ambii îndrăgostiţi iubesc a la Romeo & Julieta. Găsiţi asta în poveşti, în luna de miere a majorităţii celor proaspăt căsătoriţi şi, în unul din o sută de mii de cazuri, la un cuplu sărit de 70 de ani.
În rest, avem situaţii la limită, în care lumea se lasă prostită de iubire până la un punct, după care întoarce foaia şi îşi arată colţii, sau se comportă civilizat şi îşi vede de drum.
Însă am tot observat că există persoane care se bat cu pumnii în piept că ele caută doar iubirea, nu bani sau statut social. O spun de parcă ar merita un soclu.
Nu, tot egoism se numeşte şi forma aceasta de dăruire nematerialistă, chiar dacă e mai soft.
Căci, dacă o persoană e săracă, o alta are bani şi aia bogată o iubeşte pe cea săracă, nu înseamnă că o iubeşte dezinteresat, ci că persoana săracă posedă ceva care, în ochii celei cu bani, semnifică mai mult decât banii sau poziţia socială.
Pe scurt, o iubeşte fiindcă e suficient de matură încât să priceapă că fericirea nu stă în bani şi altele, ci în însăşi persoana de care s-a îndrăgostit, a cărei iubire „valorează” mai mult decât orice.
Dar, să fim înţeleşi, nu înseamnă că o iubeşte în mod gratuit, dimpotrivă, ea râvneşte la iubirea acelei persoane mai mult decât la orice altceva.
E bine să ne amintim asta atunci când pretindem că tot ce vrem este să iubim.
Fiindcă e niţel fals.
În cele mai multe rânduri, tot ce vrem e să fim fericiţi.
Ceea ce înseamnă cu totul altceva, chiar dacă fericirea se realizează îndeosebi prin iubire.
Mihnea există virtual doar AICI.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prăbușirea avionului Air India – patru povești, patru lecții
Când devine feminismul prea mult?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
