Mexic, 1953
„Domnul meu Diego,
Scriu aceasta scrisoare dintr-o cameră de spital, din antecamera sălii de operații. Încearcă să mă grăbească, însă sunt hotărâtă să termin această scrisoare, nu vreau jumătăți de măsură, mai ales acum, când știu că vor să-mi rănească orgoliu amputându-mi un picior. Atunci când mi-au spus asta, nu m-a afectat cum toți s-ar fi așteptat, NU, eu eram deja o femeie incompletă, atunci când te-am pierdut pentru a nu știu câta oară; și totuși am supraviețuit. Nu mă îngrozește durerea, și o știi, ea e starea lăuntrică a ființei mele. Îți mărturisesc că am suferit, am suferit mult, de fiecare dată, în toate dățile, când m-ai înșelat. Nu doar cu sora mea, ci și cu atâtea alte femei. Cum au căzut în mrejele tale? Crezi că mi-am ieșit din minți din cauza Cristinei, dar îți mărturisesc că nu a fost așa. A fost din cauza noastră, a ta și a mea! Mi-a fost imposibil sa înțeleg…
Ce cauți, ce cauți, ce îți dau și ți-au dat ele din ce eu nu ți-am dat? Să nu facem pe proștii, Diego. Ți-am oferit tot ce e omenește posibil și tu știi. În fine, nu știu cum reușești să cucerești atâtea femei, când ești atât de urât, nenorocitule…
Bine, motivul acestei scrisori nu este să îți reproșez mai multe decât ne-am reproșat în viața asta și în cine știe câte alte vieți blestemate, numai că îmi vor tăia un picior (în sfârșit, a ieșit ca el, al naibii)… Ți-am spus că eu eram incompletă de multă vreme, dar de ce dracu’ e nevoie să știe lumea ? După cum vezi, operația mea va fi în văzul tuturor, al tău…
Înainte să vină cu bârfa la tine, îți spun „personal”, iartă-mă că nu am venit la tine acasă să îți spun față în față, dar în condițiile astea nu-mi dau voie să ies din cameră nici pentru a mă duce la baie. Nu vreau să-ți provoc suferință, nici ție, nici altora. Nu vreau să te simți vinovat, îți scriu ca să te eliberez de mine, haide, te „amputez” din mine, fii fericit și nu mă căuta în veci. Nu vreau să mai știu de tine, nici tu de mine. Vreau să mor fără să-ți văd chipul de nenorocit plimbându-se prin grădina mea. Asta este tot, pot să plec liniștită. Să mă jeliți în pace.
Își ia rămas bun, cea care te iubește nebunește.
Frida ta”
*
11 iulie, 1940 – Frida îi trimite lui Diego această scrisoare, când erau divorțați
„Când mi-aș fi dat viața pentru a te ajuta, se pare ca sunt altele „salvatoarele”… Voi plăti ce datorez prin pictură, iar apoi, chiar de voi mânca rahat, voi face ce vreau, când vreau eu… Tot ce îți cer este să nu mă minți cu nimic, nu mai are rost, scrie-mi de fiecare dată când vei putea, încearcă să nu muncești prea mult când te apuci de frescă, ai mare grijă de ochișorii tăi, nu locui singur, ca să aibă cineva grijă de tine și, indiferent de situație, întotdeauna te va adora Frida ta.”
„Trăiesc în fiecare zi cu speranța că te vei întoarce și fiecare noapte știind că nu o vei face. ”
„Sunt aici să te iert; sunt aici să te iubesc, iar tu? Tu unde ești, Diego? Unde ești?”
„Ca de fiecare dată, atunci când mă îndepărtez de tine, port în mine lumea și viața ta, iar de asta nu mă pot vindeca. Să nu fii trist – pictează și trăiește – Te ador cu tot sufletul meu…”
„De fiecare dată când vorbesc cu tine, sfârșesc prin a muri mai mult, un pic mai mult.”
„Dragă Diego,
Ce faci, burtosule? De ce nu mi-ai spus că Parisul este un coșmar? Francezii sunt cei mai încrezuți oameni din lume. Prefer să stau pe jos într-o piață din Toluca și să vând tortillas, decât să ascult cum se vorbește despre măreția Parisului. Nu au fost lucruri interesante la expoziție. Aici, artiștii mexicani nu reprezintă nimic mai mult decât „exotic”. Tot ce știu e că a trecut mult timp și mi-e dor de casa mea.
…
Diego, scrisoarea asta e o minciună. Parisul a fost bun cu mine. Dar fără tine, nu înseamnă nimic. Cei doisprezece ani petrecuți împreună îmi dau fiori. Îmi dau seama că te iubesc mai mult ca pe propria-mi piele. Chiar dacă tu nu mă iubești la fel de mult, mă iubești puțin, așa-i? Dacă asta nu e adevărat, mereu voi avea speranța că este.
Te ador.
Frida”
„Ai fost atât de bărbat iubind-mă și oferindu-mi speranțe deșarte, dar nu ai fost suficient de bărbat ca să mă oprești, ca să mă dai dracului. Și asta, „iubirea mea”, înseamnă să decazi. Chiar și de la nivelul la care te-ai poziționat tu.”
„Nu mă lua în seamă, eu vin de pe altă planetă. Încă zăresc orizonturi acolo unde tu desenezi bariere.”
„Diego, dragostea mea, astăzi mi-am amintit de tine. Chiar dacă nu meriți, trebuie să recunosc că te iubesc. Cum să uit ziua în care te-am întrebat pentru prima dată ce crezi despre tablourile mele? Eu, o copilă prostuță, tu, un mare domn cu o privire desfrânată, mi-ai dat acel răspuns, pentru a mă vedea fericită, fără să mă cunoști măcar, mi-ai dat încredere să continui. Diego al sufletului meu, amintește-ți că te voi iubi veșnic, chiar dacă nu ești lângă mine. În Singurătatea mea îți spun, nu este păcat în fața Domnului să iubești. Iubire, îți mai spun… dacă vrei, întoarce-te. Te voi aștepta mereu. Lipsa ta mă omoară, faci din amintire ta o virtute. Tu ești Dumnezeul inexistent când apari în fața ochilor mei. Îmi întreb inima… de ce tu și nu oricare altul? Frida K.”
„Să fiu femeia lui Diego este cel mai frumos lucru din lume. Eu îl las să se joace de-a căsătoria cu alte femei. Diego nu este soțul nimănui și nu va fi vreodată. Dar este un bun camarad.”
„Poate vă așteptați să auziți cum mă plâng și cât sufăr trăind lângă un bărbat precum Diego. Dar nu cred că malurile râului suferă lăsându-l să curgă.”
„Nimeni nu va ști cum îl iubesc pe Diego. Nu vreau să-l rănească nimic, nu vreau să-l deranjeze nimic și să îi ia energia de care el are nevoie pentru a trăi. Să trăiască cum are el chef. Să picteze, să vadă, să iubească, să mănânce, să doarmă, să se simtă singur, să se simtă însoțit, dar nu mi-aș dori vreodată să se simtă trist. Dacă aș avea sănătate, i-aș da-o pe toată. Dacă aș avea tinerețe, s-o ia pe toată.”
„Să nu crezi că voi uita. Nu mai e timp. Nu ai înțeles ce sunt. Eu sunt dragoste, sunt plăcere, sunt esență, sunt desfrânată, sunt alcoolică, sunt tenace, sunt pictoriță. Sunt. Pur și simplu, sunt. Dar tu ce ești? Cum ar trebui să răspund jignirilor tale? Să continui să cred în prostiile tale și să accept că ești un zeu? Ești un zeu, pretinzând că ești un zeu păgân. Rămâi cu viața ta de rahat. Ești un nimic.”
„Diego, început Diego, ziditor Diego, micuțul meu Diego, iubitul meu Diego, pictor Diego, amant Diego, „soț” Diego, prieten Diego, tată Diego, mamă Diego, fiul meu Diego, eu Diego, univers”
„De ce îi spun „Diego al meu”? Nu a fost și nu va fi al meu niciodată. El își aparține sieși.”
*
3 Decembrie, 1939
„Nu fi prostuță. Nu vreau să ratezi ocazia de a vedea Parisul din cauza mea. Ia de la viață tot ce îți oferă, orice ar fi, întotdeauna să ți se pară interesant și să îți provoace plăcere. Când ești bătrân, știi cum este să pierzi ce ți s-a oferit… Dacă e adevărat că vrei să mă bucuri, află că nimic nu mă bucură mai mult decât să știu ca te simți bine. Iar tu, micuța mea, meriți totul… Nu vă învinovățesc pentru că vă place Frida, căci mie îmi place mai presus de orice.”
„Acidă și tandră, dură precum oțelul, delicată și fină precum aripa unui fluture, adorabilă precum un zâmbet frumos și profund și crudă precum amărăciunea vieții.”
***
Frida moare în 1955, iar Diego, profund îndurerat, declară: „Mi-am dat seama că cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață a fost iubirea mea pentru Frida.”
Până la urmă, toate suntem Frida, toate avem o iubire eternă, tumultuoasă, care ne cere eterna reîntoarcere. Toate l-am cunoscut pe Diego, cu alt nume, dintr-un alt timp, dar un Diego care ne face să murim încă puțin de fiecare dată când apare.
Guest post by Șirin Bella Kiabakht
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
