Mi-ai făcut vrăji? M-ai blestemat?
Că nu mi te pot scoate din sistem!
I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, acum un an. Şi sufletul meu a îngenuncheat în faţa inimii tale, cu recunoştinţă. Ţi-am mulţumit, umil, dar fericit, că exişti pentru mine. M-am înfruptat din rărunchii greşelilor tale, din zelul tău de a iubi. Ţi-am mărturisit, cu uimire şi exasperare, incapacitatea mea de a crede, de a realiza, că ai scos din mine asemenea cuvinte pe care nu le mai pronunţasem de 20 de ani.
Ţi-am mulţumit că EXIŞTI pentru mine.
Că respiri, trăieşti, te mişti, umbli şi tu, în carne şi oase, undeva, pe această planetă. Că din gândurile tale, din trăirile tale, din emoţiile cu care te confrunţi, din râsetele tale atât de pline de viaţă şi din lacrimile vărsate de tine atunci când eşti tristă, făceam parte şi eu.
Habar nu ai ce însemna pentru mine doar ideea că exişti. Şi habar nu ai cât mă enervai.
Oh, da, mă enervai la culme! Începusem să nu mai suport imaginea ta în faţa ochilor mei, nedorită, nechemată, 24 de ore… clipă de clipă, treaz şi în somn. Să conduc ca un bezmetic la serviciu şi înapoi, să-mi fac treburile, să-mi văd de casă, de familie, să-mi fac administraţia în fiecare sfârşit de săptămână… Am încercat tot ce-mi stătea în putinţă să te alung, fiindcă deveniseşi o obsesie nedorită! Şi n-am reuşit.
Cu cât căutam mai multe divagaţii, apăreai şi mai prezentă.
Cu cât mă desfătam mai mult în concediul exotic, alături de…, relaxat, cu un cocktail scump într-o mână, cu cealaltă pe coapsa …ei – căci doar o iubesc, nu? – cu Ray-Ban-ul pe nas amândoi, ca nişte vedete dintr-un film atemporal, cu cât admiram mai mult apusurile şi răsăriturile după care tânjisem şi eu, şi ea, după un an de muncă acerbă, aşa cum am plănuit de mult, că la noi totul se plănuieşte, cu atât mai mult te vedeam… pe tine.
Râvneam să-ţi simt mirosul şi gustul. Să-ţi aud glasul. Să-ţi ling sarea oceanului de pe buzele scorojite de soare. Şi să ţi le ung cu Rosebud Salve. Să ţi le ating cu degetele, din greşeală, iar tu să râzi, să râdem aşa de frumos împreună, apoi să îţi deschizi gura că să-mi cuprinzi degetele… să ţi se înroureze privirea… şi trupul să îţi devină moale… pleoapele să îţi cadă peste ochii frumoşi… iar Universul să dispară şi să rămânem doar noi doi pe lume.
În capul meu de haiduc de Ciorogârla, în gândurile mele hai-hui, de nesăbuit ce sunt din cauza ta, tu erai cu mine, acolo. Tu erai şi în casa mea, pe care aş fi dorit atât de fierbinte să ţi-o arăt.
Tu erai în patul meu, pe tine te înveleam seara, când erai obosită, pe tine te sărutăm lin pe păr, spunându-ţi „Noapte bună, dragoste”, tot pe tine te atingeam spre dimineaţă. Murmurul vocii tale somnoroase era acela care mă încingea şi mai tare, mâna ta era cea care încerca să mă alunge de lângă tine, însă fără succes. Căci îmi cedai de fiecare dată, în fiecare dimineaţă, şi amiază, şi seară, şi noapte. La infinit.
Şi tu erai aceea care îmi pregătea pancakes la micul dejun, cu sirop de arţar, aşa cum doar tu ştii să le faci. Îmbujorată de dragoste, înfăşurată într-un halat şi pleoscăind de colo-colo în bucătărie, încălţată cu papucii mei care sunt gigantici pentru picioruţele tale mici. Eu storc sucul de portocale. Ne aşezăm la masă, ciugulim ceva, şi râdem din nou. Că suntem fericiţi. Nu ne e foame, decât unuia de altul. Te ridici şi-mi spui, râzând, mă duc să fac un duş. Închizi uşa băii după tine. Eu rămân ţintuit pe scaun, în bucătărie. Aud cum şiroieşte apa, te aud fredonând, veselă. Şi nu mai suport! Intru în baie. Tu nu mă auzi. Aburii apei calde au poleit toate oglinzile. Nici nu mă vezi. Vin în spatele tău şi te cuprind în braţe. Mă simţi. Îmi iei mâinile în mâinile tale şi mi le aşezi pe sâni. Nu-ţi întorci faţa că să mă vezi. Ştii cine sunt, nu pot fi decât eu. Mi le retrag, cu tandreţe, şi încep să te mângâi pe spate. Ştiu cât de mult îţi place. Te curbezi după trupul meu, nu mai fredonezi, nu mai cânţi, nu mai râzi… Ochii aburiţi precum oglinzile… pancakes se răcesc în bucătărie, aproape neatinse…
Şi duşul ne împroaşcă în continuare şi ne iubim, ne iubim…
În capul meu. Tu habar n-ai de toate astea.
Inocenta mea! Fata mea verde din poveşti! Iluzia mea!
Nu e vina ta că mă enervezi. Nu e vina ta că mi te-ai aşezat pe inimă, fierbinte ca iubirea pe care ţi-o port, ca durerea pe care o împărtăşim…
Tu acolo, eu aici…
Suntem departe, zâna mea, prea departe…
Şi dacă, vreodată, printr-o minune celestă, ne vom revedea…
Cred că abia voi îndrăzni să-ţi sărut mâna… Ne vor trece fiori electrici.
Vei tresări, surprinsă.
Până atunci, visez, visez cu ochii deschişi, aşa, ca un tâmpit, sclavul unei vieţi banale. Muncesc pe rupte tot anul ca să mă pot bucura de vacanţa exotică cu… , fără tine.
Şi te văd încontinuu, cu ochii deschişi sau închişi. Şi mă enervezi la culme! Aproape că te urăsc pentru asta!
Ar mai trebui să mă mai nasc o dată ca să te elimin din toate moleculele mele haiduceşti. Dar asta nu e posibil…
Ce mi-ai făcut, femeie?
Guest posy by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
