Ce ne facem noi, necredincioșii?

Ioana Duda

28 May 2015

Ioana DudaAcum câțiva ani, mi-a spus cineva: ”Motorul vieții e frica”. Atunci l-am contrazis. Cu foc și înverșunare. L-am contrazis, pentru că, de fapt, nu puteam să îmi accept frica. Apoi, anii au trecut și mi-a mai trecut din înverșunare. Dar frica a rămas acolo. Mare, multă, covârșitoare, uneori. Mă înșfăca, mă sfâșia, mă trântea la pământ și mă imobiliza. Dar i-am venit de hac. Pentru că am vrut. Da, a fost îndeajuns să vreau. Au apărut soluții, oportunități. De care am profitat din plin.

Am învățat să îmi analizez stările. Așa am ajuns să îmi privesc Frica și fricile în ochi. Să stăm față în față și să ne cunoaștem. Prinde forme fizice. Inima bate tare, mai-mai să iasă din piept, totul se derulează la o viteză copleșitoare, mă doare stomacul și mă blochez. Așa reacționez eu, în fața fricii. Am avut momente în care mergeam pe stradă și, pur și simplu, aveam impresia că oamenii mă vor lovi. Mi-a fost o frică nebună că îmi voi pierde jobul, că voi rămâne pe străzi, că voi fi schizofrenică, că voi rămâne singură, că voi muri singură. Și, pac! Asta a fost revelația. Că voi muri singură. Asta, era, de fapt, frica primordială. Cea de necunoscut. Nu de moarte. Mi-era teamă că mă voi duce singură, într-un loc pe care nu îl cunosc. Sau că nu mă voi duce niciunde. Sau că…ideea e că habar nu am ce va fi. Și asta mă sperie. Tocmai de aceea cred, acum (se poate ca, în timp, să cred altceva), că singurii oameni cărora nu le e frică sunt credincioșii. Cei care cred necondiționat în viața de apoi. Nu, nu cei pe care îi găsești duminică de duminică în biserică, bâtând mătănii, pupând cu ardoare moaște și icoane, plângând și implorând mereu ceva, încercând cu disperare să îl convingă pe Dumnezeu că ei cred. Ăia sunt fariseii. Spălații pe creiere. Învinșii.

Adevărații credincioși sunt cei ca bunica mea, care s-a retras în mănăstire, iar când i-a murit copilul nu și-a smuls părul din cap, nici nu a urlat ca din gură de șarpe. A plâns încet, cât a plâns, apoi a spus, împăcată și cu un zâmbet frumos, de i-a luminat fața: ”Acum e într-un loc mai bun. Maica Domnului are grijă de el”. Pe vremea când mai putea vorbi și avea chef să fie lucidă îmi spunea, uneori: ”Știi, l-am visat pe Petrică. Era luminos, înger, și Maica Domnului avea grijă de el”. Bunica mea, care mi-a spus, când mai avea bucuria de a spune: ”Dacă ești în pădure, singură, și ți se face frică, spune doar atât ”Isuse, ajută-mă. Maica Domnului, ajută-mă”. Și niciun rău nu te va atinge.” Iar bunica mea nu vorbea din cărți. Ea chiar fusese singură, prin păduri, fără casă, pe străzi, ori prin gări. Bunica mea a trăit mulți ani în Iad, dar a știut, mereu, că o așteaptă Raiul. Și a avut dreptate. Ironic, nu? Cred în Raiul ei. Nu însă în al meu.

Și cealaltă bunică, din partea tatălui, care acum, la aproape 80 de ani, îmi spune: ”Nu mai vreau nimic, maică, de acum. Mi-am pregătit hainele de îngropăciune. Vreau să mă duc liniștită la tataie-to. Atât”. Și ea crede, necondiționat. Nu pentru că a citit sau s-a convins de-a lungul timpului. Ci pentru că așa e la sat, la noi, în Oltenia. Ca în toate satele. Oamenii cred. Și atât. Iar asta nu e o consecință a dubiilor, frământărilor și întrebărilor. Așa s-au născut, așa mor. La fel cum noi știm că după noapte, vine zi.

woman underwater

Dar eu nu sunt ca bunicele mele. Cred că sunt ca bunicul meu, din partea tatălui, care a iubit până la epuizare viața, zaibărul și femeile. A petrecut cât e putut. S-a dus prea de tânăr. Dar cât i-a fost dat, a trăit în muncă, joc și voie bună.

Eu nu l-am simțit pe Dumnezeu. Eu nu cred necondiționat în viața de apoi. Așa că, ce ne facem noi, necredincioșii de zi cu zi? Eu, una, am învățat ce să fac, deocamdată. Și fac bine, cred, din moment ce viața îmi e frumoasă, mai mereu. De fiecare dată când apare, o las să fie. Mă uit în mine, adânc, cu răbdare și mă întreb: ”ce a declanșat-o?”. Și, de cele mai multe ori, îmi dau seama că toate motivele sunt imaginare. Nu există, de fapt. Așa mă liniștesc. Probleme există, adevărat. Dar rezolvarea nu e să mă las copleșită de frică. Soluția e să o accept, nu să o înfrunt. Nu, eu nu sunt curajoasă. Nici fricoasă. Nu am timp de așa ceva. Când apare o problemă, nu am timp de nimic altceva decât de rezolvarea ei. Și, de fiecare dată (dar nu mă învăț minte), rezolvarea tuturor problemelor sunt chiar eu. Știți de ce? Pentru că văd și accept: oportunități, șanse, soluții. Am învățat că pot fi boemă, fără a mă scălda în sărăcie. Că pot fi între oameni, trăind, de fapt, în lumea mea. Că pot să îmi folosesc suferința pentru a scrie, nu pentru a-mi face rău. Că banii sunt buni și necesari, atâta timp cât nu devin un scop. Și, mai ales, atâta timp cât îi poți folosi pentru a face bucurii și altora. Și, cu cât aduc mai mult în real problemele mele, cu atât greutatea lor scade.

Da, mi-e teamă. De multe. Doar sunt om. Dar am o datorie, față de mine, în viața asta, ce nu îmi permite să îmi fie frică prea des ori prea mult. Să fiu fericită. Iar dacă asta nu e posibil mereu, măcar să fiu împăcată. Cu mine însămi. Să știu că am făcut bine tot ce am de făcut. Pentru că atunci când gândul, fapta și vorba îmi sunt aliniate, frica dispare. Totul e la locul lui și se așază liniștea.

Acum, cea mai mare teamă e că mi se vor duce părinții și voi rămâne a nimănui pe ăst Pământ. Tocmai de aceea, cum îl simt, cum alung gândul ăsta. Dar știu că până atunci voi fi înțeles cu adevărat că suntem energie și spirit. Iar astea nu mor niciodată. Continuă să existe. În jurul nostru. Într-o lume care o conține pe a noastră sau pe care o conținem noi. Habar nu am. Dar voi afla un răspuns, într-o zi. Nu cu mintea, ci cu sufletul. Așa cum îmi trăiesc toată viața. Îl simt în mine. Aștept să devină clar.

Și îmi voi aminti mereu cuvintele mamei, când am întrebat-o cum mama naibii să fac, să nu pierd clipa: ”Un singur lucru poți să faci. Să trăiești, fără frică”.

Pentru că atunci când trăiești, nu mai ai timp de nimic altceva. Nici măcar să îți fie frică.



Citiţi şi

Limite şi înţelegeri ale sufletului

Aşteptând un chip căruia să-i spovedeşti mângâierea

Intrarea Maicii Domnului în Biserică. De ce azi este mare sărbătoare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,687 views

Your tuppence

  1. Altul LaFel / 8 June 2015 21:51

    Stii ce faci cu articolul asta ?! Iti strigi spaima ! Lasa frica deoparte, si rezolva problema simplu – exista sau nu Dumnezeu ?! . Pai stai intr-un loc placut in care nu te poate deranja nimeni, te relaxezi, lasi deoparte orice gand rational (o fi peste-n piata, o fi venit Marcel din Ututoaia etc) si schimba 2 vorbe cu Dumnezeu, ca si cum ar exista, ca si cum este aproape , langa tine, in fata ta. Spune- i in gand, sau cu voce tare ori soptita, ce nedumeriri ai si cere-i adevarul, ATATA CAT POTI TU DUCE (ca sa nu te tzacanesti). Daca esti sincera in demersul tau, vei sti adevarul. Stii de ce ti-am dat acest mesaj ? – ca sa nu pretinzi vreodata ca n-ai stiut ce sa faci si cum sa aflii – atat tu cat si altii ca tine care vor citi mesajul.
    Dumnezeu sa va lumineze !

    Thumb up 2 Thumb down 0
    Reply
  2. crisalida / 28 May 2015 19:07

    Cercul vicios..ca sa nu ai timp de frica trebuie sa traiesti, ca sa traiesti..cum faci sa scapi de ea?Ca din experienta, nu prea te lasa…si cand ai o problema frica nu prea intreaba daca ai timp sau nu de ea.
    Oricum…o poveste despre frica sau absenta ei pe care am cititt-o intelegand si traind fiecare cuvant.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro