România a dezbătut aprins câteva zile povestea din The Sun. Din acest scandal, eu am rămas în cap cu imaginea copiilor care asamblează jucării acasă, cot la cot cu mama lor. Evident, să câștige un ban. Nimic nu m-a impresionat mai mult decât imaginea asta. La fel cum mă impresionează copiii care dau cu sapa la câmp. Copiii care lucrează în grajduri, pe lângă animale. Copiii care fac munci grele, de adult. Poate părea deplasat, dar jurnaliştii englezi au, pe undeva, dreptate. Copiii din zona Europei noastre sunt exploatați prin muncă.
La fel de adevărat este că, de cele mai multe ori, nu se poate altfel. Dacă nu-și pun copiii la muncă, multe familii nu pot supraviețui. Și nu vorbesc de abuzuri. Vorbesc de familii „normale” formate de oameni normali. Într-o familie normală, copilul muncește de multe ori cot la cot cu părinții. I se dă o sapă după puteri. I se pregătește o lopată. Și trage, puiule, trage, te-am născut sărac, deci, trage. Mi-e o milă de mă năpădesc lacrimile. Știu că părinții care îşi pun copiii la muncă sunt nevoiți să facă asta. Nu-i învinuiesc. Mi-e tare ciudă însă pe societatea noastră din cauza căreia părinții îşi muncesc copiii.
Subliniez pentru cei care s-ar putea simți atinși de ceea ce zic: înțeleg de ce părinții își pun copiii la muncă. Dar îmi vine greu să accept. De fapt, nu o să accept niciodată. Nu pot fi ipocrit. Copilăria mea a fost marcată de multă muncă. Multă, multă. Prășitul pe câmp, cu soarele în cap. Când ești amețit de caniculă, ai rămas fără apă, dar nu te duci să aduci pentru că izvorul e departe, iar tu și părinții tăi trageți tare să terminați azi, că mâine mergeți pe alt deal. Înșiratul tutunului pe sfoară. Am făcut-o și, credeți-mă, este oribil. O muncă de sclavi. Mirosul de tutun ți se bagă în plamâni şi te trezeşti peste ceva timp cu o tuse oribilă. Păscutul animalelor: oi, vaci. Prima zi, treacă, meargă. După a doua sau a treia, ești un zombie sălbăticit. E cruntă alergătura după animale pe pășune. Tăiatul lemnelor prin pădure. Sudoare, păienjeniș, murdărie, risc de accidente. Apropo de accidente. Era să mă strivească un tractor, m-am salvat cu viață ca prin minune. Mă trece un fior rece pe spate când îmi amintesc.
Chiar dacă eram copil, știam de ce muncesc. Nu era doar muncă. Era o luptă pentru supraviețuire. Dacă nu munceai, nu mâncai. Mureai de foame, de sete, de frig. Simplu. Apoi îmi vedeam părinții muncind. Orice făceam eu, chiar dacă era greu, muncă de sclav, ei făceau însutit. Iată de ce nu-i pot învinui pe părinții normali care sunt nevoiți să își pună la treabă copiii. Iată de ce nu mă pot împăca cu ideea că, asta e, copiii trebuie să muncească, că e normal. Nu, nu este normal. Copilul trebuie să știe să facă anumite treburi pe lângă casă. Să aibă grijă să-și strângă jucăriile după sine. Să spele o farfurie din care a mâncat. Să dea mâncare la un cățel. Să facă ordine în camera sa. În schimb, un copil nu trebuie să stea câteva ore pe zi să asambleze jucării, înțepându-se, chiorându-se… Orice ați zice, nu trebuie! Asta nu e muncă de copil. De vină este societatea noastră săracă pentru că o împinge pe femeie, dar și pe alți părinți, la așa ceva. Copiii nu sunt sclavii noștri. Viitorul trebuie protejat. Copiii ar trebui să se joace şi să învețe, nu să muncească din greu ca să supraviețuiască.
Pe Vitalie îl găsiți și pe cojocari.ro.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Viitorul care ne depășește? Episodul 3 – Elon Musk: omul care comprimă viitorul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
