Ivanushka

8 September 2021

Era anul 1949. Trecuse puțin timp de la Războiul Mondial. Comunitatea de ruși staroveri(de credință veche) stabiliți la revărsarea Dunării în Marea Neagră își ducea zilele ca pe vremea lui Petru cel Mare.

Bărbații plecau cu lotcile(bărci) la pescuit și la cărat lemne iarna, iar femeile aveau grijă de case, de copii. În acel an, în familia pescarului Vicol și a croitoresei Alexandra s-a născut primul copil. Un băiat. I-au spus Ivan pentru că se născuse de ziua Hramului Bisericii.

A fost unicul copil la părinți, mult iubit de ai săi. În special de bunicul Perfil. Acesta era un excelent povestitor și a acoperit în copilărie lipsa tatălui.

Tatăl lui Ivan era mereu plecat. Ieșea dimineața la patru și se întorcea seara la opt. Frânt de oboseală, mânca, se culca și a doua zi o lua de la capăt. Viața de pescar în Deltă nu era ușoară. Lipsurile și munca grea o defineau.

Micul Ivan crește în sânul naturii, furând pepeni de 50 de kilograme de la bunicul său, iar prima amintire legată de Dunăre o are la 4 ani. S-a culcat în patul său, dar s-a trezit legănat de valuri, în lotcă. Ar fi fost un adevărat ritual de inițiere, le povestea prietenilor mai târziu. Bunicul său l-a luat noaptea din casă și l-a dus să vadă cum se trezește Dunărea. Emoția a fost extrem de puternică și nu a fost ștearsă de valurile vieții.

La 16 ani avea forță suficientă să-l poată însoți pe tatăl său vâslind la lotcă. A devenit astfel ajutor de pescar. Era o muncă mai mult decât istovitoare.

Era iarna, frigul încrâncenat de Dunăre pătrundea până la oase. Adolescentul Ivan pleca împreună cu tatăl său la cărat lemne cu lotca. Cei doi urmau să tragă două bărci vreo 40 de km până la Tulcea. Să tragă, adică trăgeau la vâsle. Vâsleau și noaptea. Toată noaptea. Gândiți-vă la efortul pe care un copil ar trebui să-l facă… Noaptea, frig, vâsle, somn lipsă…

Povestea mai târziu: ”mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în față, auzea dacă mai dădeam cu barca de un mal, dacă o mai hârșâiam de stuf îmi dădea deșteptarea.”

În acele momente își vedea deja toată viața legată de Dunăre. Știa că urmează să devină pescar. Ca tatăl său. Ca bunicul său. Doar că Dunărea avea alte planuri pentru el.

Într-o zi era în căminul cultural din sat, unul din puținele locuri cu televizor din comunitate. Mare i-a fost uimirea când a auzit vorbindu-se despre doi băieți din sat, mai mari decât el, dar cu care crescuse. Băieții deveniseră campioni mondiali la caiac-canoe. ”Dacă ei au putut, eu de ce să nu pot?”, s-a întrebat adolescentul Ivan. Aceeași întrebare i-au pus-o și niște domni de la oraș, care au venit într-o zi să caute alte talente.

Avea 18 ani când s-a trezit antrenându-se cot la cot cu sportivi de la Dinamo, în București, pe lacul Snagov. Un tânăr care nu făcea impresia unui supraom la prima vedere. Mai ales dacă stătea alături de sportivii străini ruși, nemți, americani. Niște namile de bărbați plini de mușchi. Doar că diferența se vedea când punea mâna pe vâslă, pardon, i se spune pagaie.

Nopțile de nesomn, vâslitul la lotcă îl antrenaseră deja. Se transformase de ceva vreme dintr-un copil într-un campion. ”Am plecat din sat să devin campion”, spunea Ivan mai târziu.

Era atât de bun, că nu avea adversar în țară. Se rugau unii antrenori de el să nu vâslească atât de repede, ceilalți erau cu moralul la pământ când concurau împotriva lui. După niște victorii uimitoare a fost avansat la sergent cu un salariu de 750 lei pe lună. Pentru comparație, un pescar lipovean câștiga la vremea respectivă – 2050 lei.

Stilul său de antrenament era spartan. La antrenamente își stabilea un timp imposibil de bătut. Îl atingea. Așa că la concursuri îi lăsa pe concurenți să-i admire valurile din spate.

Cel mai bun din România? Clar. Dar era și cel mai bun din lume?

Să derulăm la Jocurile Olimpice din 1972, Munchen.

Voia să le demonstreze tuturor că Dunărea l-a trimis să le arate că este cel mai bun din lume. La calificări a început startul de parcă nimic nu mai conta. A înfipt pagaia în apă cu atâta forță și putere că aceasta a făcut ”Poc” și… s-a rupt. Tânărul Ivan a rămas cu un ciot în mână.

Povestea mai târziu că arbitrul fie nu a văzut, fie s-a făcut că nu vede. Ar fi trebuit să reînceapă cursa, dar nu s-a întâmplat asta. Putea renunța. Dar a făcut ce l-a învățat Dunărea din copilărie: a vâslit. A terminat cursa cu un ciot sub uralele spectatorilor.

Impresionați de efortul tânărului ieșit din Dunăre, comisia olimpică i-a permis să participe din nou la calificări. Iar totul este istorie deja. A fost aur pentru Ivan. Apropo, îl puteți vedea pe Ivan alături de doi coloși ai sportului din acel moment. Pe podium, bărbați în toată firea, puternici, dar nu la fel de puternici și rapizi ca Ivan. Îi lăsase în urmă, iar apoi s-a împrietenit cu ei.

Pe germanul Detlef Lewe l-a rugat să-i cumpere o mașină. Nu avea încă permis, dar visa la o mașină. Imposibil vis într-o țară comunistă. A avut atâta încredere în adversarul său că i-a lăsat 1800 de mărci. O avere pentru acele momente.

După două săptămâni Lewe l-a sunat și i-a făcut cunoștință cu prima lui mașină: un Ford Coupe argintiu cu tapițerie roșie. Unică în România. Nu crede că mașina a costat 1800 de mărci, ar fi costat cel puțin 8000. Adică noul său prieten i-a făcut-o pur și simplu cadou.

Devenise un erou internațional după episodul cu pagaia ruptă. La Moscova rușii îi strigau de pe margine în rusă ”Davai, Vanea, Davai!” Îl credeau de-al lor. La conferința de presă a cerut însă traducător. Știa rusa, dar a vrut să le vorbească rușilor în română.

A strâns vreo 80 de medalii la toate competițiile la care a participat. Apoi a fost antrenor. Apoi s-a întors în Deltă ca să o salveze. De fiecare dată a fost campion. Oamenii spun că îl caracteriza o modestie la graniță cu noblețea Dunării.

Doar că Dunărea nu mai era cea din copilăria sa. Apăreau tot mai multe betoane, tot mai multe termopane. Braconajul devenise noua tradiție. Povestea că pe vremuri nu era niciun fel de poliție, Gardă de Mediu. Însă lipovenii respectau fluviul. Nu dinamitau peștele, nu braconau. Excepțiile erau pedepsite violent de comunitate. ”Dacă pescarii prindeau pe cineva care intra în zonele pe care ei le protejau pentru toamnă sau pentru repopulare, îl înecau, nu discutau”, povestea mai târziu despre legea nescrisă a Dunării.

A murit la 71 de ani. În ultimii ani din viață avea un regret. Din nou Dunărea era în centrul atenției sale. ”Nu mai este nimic autentic, nu mai este nimic din ce știam, toate casele sunt făcute sub formă de pensiune, toate-s date cu beton, gard de fier, acoperiș de azbest sau țiglă… Îți vine să înnebunești”, spunea Ivan într-un interviu.

PS: Acum ceva vreme am făcut un scurt interviu cu domnul Patzaichin. Am vurt să fac și un interviu mai mare, dar… Nu s-a mai întâmplat. Modest, cum îl știa toată lumea, a zis că nu mai poate și nu am insistat. Acum înțeleg de ce nu a putut.

În copilărie îi plăceau poveștile din folclorul rusesc. Știu și eu multe astfel de povești. Le-am citit în copilărie, le citesc și acum. Multe au în centrul lor un erou fabulos. Se numește Ivanushka!

Ivanushka poate fi ghinionist, poate fi naiv, poate fi slab, cel mai mic, cel mai neputincios dintre toți… Doar că niciodată nu este înfrânt. Nici măcar moartea nu-l poate doborî!

Alte articole ale lui Vitalie, aici, dar și acasă la el. 

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! Opinia ta contează.

Trimite-ne textul în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro. Mulțumim.



Citiţi şi

Anotimpul despărțirilor

Cele mai ieftine oraşe din Europa pe care să le vizitezi după pandemie

Cine a construit megalitul de la Stonehenge și cum arăta “strămoașa” englezoaicelor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro