Jucam un joc de societate bazat pe zaruri sau cărți (de joc), și prietena mea se încâlcise într-un cablu anonim căutând ceva pe sub masă. M-am repezit să-i scot colacii de plastic din păr și de după gât și atunci m-a lovit. Suprafețele din cameră erau năpădite de cabluri și căbluțe. Cabluri de laptop, de telefon, de încărcătoare, de notebook, miniboxe, căști audio, hands-free, unități de stocare, USB-USB, USB-220, USB-aparat foto – și astea numai de la trei oameni în vacanță, ținând cont că mățăraia tradițională se reducea la un televizor scos din funcțiune și o veioză.
În era wireless-ului, suntem mai copleșiți de căblăraie ca niciodată. De la viermișori subțiri la anaconde învelite în plastic, cablul îl conectează pe omul civilizat la civilizație. Dacă ar înceta să bage una-ntr-alta ar deveni un sălbatic anarhist asocial. Fără lumină, fără telefon, fără radio și televizor, fără internet și calculator, ar reveni la epoca de piatră. Da. Poate că exagerez. Dar trebuie să înțelegeți că am avut și eu o revelație și să vă arătați toleranți. Și dacă totuși vreți să mă certați țineți cont de faptul că dacă n-aș umbla cu încărcătorul de la laptop în geantă n-aș putea să vă citesc observațiile.
Nu, cablul nu e ceva rău, fiindcă, iată, ne ușurează viața în atâtea privințe. Dar e mult. E cam mult cablu. Și cam de prea multe feluri. Și ne leagă. Da, ne conectează, însă ne și leagă. Ca un ombilic niciodată uscat, o conductă a dependenței de care nu ne separăm niciodată în viață. Uneori nici după ce niște aparate băgate în priză au confirmat încetarea funcțiilor cerebrale.
Omul modern, într-un tablou (electric) suprarealist. Din urechi îi ies fire legate la cutii din care ies alte fire legate la alte cutii. Ochii îi sunt fixați la o tablă cu imagini mișcătoare. Din tablă iese o mulțime de fire din plastic care se pierde într-o gaură din perete. Prin perete aleargă electricitatea prin alte cabluri, care se întâlnesc cu alte cabluri, ies din clădire, urcă în aer, spânzură deasupra străzilor, plonjează în subteran, ies din nou la suprafață, intră în alte urechi, nu se sfârșesc nicăieri. Omul plimbă pe masă un obiect mic din care iese un fir și află știrile, ascultă muzică, își trimite gândurile la depărtare de mii de kilometri. Omul crede se bucură de libertatea pe care i-o oferă cablul: comunică instantaneu la distanță, alege ce vrea din mii de filme și milioane de melodii, își încălzește mâncarea la microunde, vizitează orașe fără să se ridice de pe scaun. Prin legătura lui din pântecele mamei primea hrană și, poate, iubire. Ieșit din lumea caldă și mică, în lumea largă se leagă la alte fire pentru a primi informație. Sub masă se încolăcesc tăcute cablurile, ca tot atâtea cordoane ombilicale care nu îl lasă să se nască niciodată pe de-a-ntregul. Și dacă separarea pruncului de mamă e grea, dar nu imposibilă, separarea de dependențele vieții adulte e posibilă, dar nu se întâmplă. De ce să se întâmple? – am spune. Am putea renunța, dar de ce s-o facem, când e bine cum e? Chiar, așa spun și eu când e vorba de fumat.
Citiţi şi
Cordonul ăsta ombilical, plămânul ăsta artificial
Ne-am pierdut instinctele, doamnelor?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
