Alexandru Petria: – Alina Nedelea*, cum e să fii și deșteaptă, și frumoasă?
Alina Nedelea: – Să fii frumoasă înseamnă să obții ușor o întâlnire cu bărbatul pe care îl dorești. Să fii deșteaptă înseamnă să-l determini să se mai întoarcă și a doua zi… Să fii frumoasă înseamnă să fii invidiată de multe persoane. Să fii deșteaptă înseamnă să reușești să ți le faci prietene în scurt timp. Când ești frumoasă deschizi uși fără să ciocănești ca alții. Nici la coadă nu te așezi, fie vorba între noi. Dacă nu ești deșteaptă, cum ai depășit pragul, te împiedici și cazi în gol de la primul geam, însă. Să fii frumoasă înseamnă să fii luată de proastă în 90 la sută din cazuri. Să fii deșteaptă înseamnă să îi lași să creadă asta, nu să te zbați ca peștele pe uscat să-i convingi de contrariu! Să fii frumoasă îți permite să te prezinți într-un costum de baie sumar pe plajă fără să-ți faci probleme. Dar dacă ești deșteaptă n-ai s-o faci în veci. Intri în mare cu un top și fustiță de voal scurtă. Când ești frumoasă ești conștientă că ți se iartă multe. Aproape tot, aș adăuga. Dar dacă ești deșteaptă ești atentă permanent la ceea ce spui și faci , ca sa nu rănești pe nimeni. Pot să merg mai departe până la infinit dar n-am timp că trebuie să-mi fac pedichiura. Asta cred eu că înseamnă să fii și una și alta. Repet și subliniez: cred. Căci nu pot să vorbesc în cunoștință de cauză. Nu vreau să spun cu asta c-aș fi vreo urâtă și proastă, o oglindă dețin și eu în casă, în baie mai precis, dar nu sunt suficient de frumoasă și deșteaptă ca să nu trebuiască să transpir încercând să obțin măcar una din cele mai sus enumerate…
– Cine ești, la urma urmei? Ce?
– Demult am încetat să mai caut răspunsul la această întrebare… Am aproape 40 de ani. E irelevant pentru mine. E prea târziu. Chiar nu mă mai interesează.
– Te alinți…
– Mă alint, da. Și mă oftic. Ca un copil mic când pierde la șotron. Știu. Dar n-am nici cea mai mică intenție să-mi îngrop latura infantilă. Sau s-o ascund. Când nu mă alint mut munții din loc cât ai pocni din degete. Am dobândit această forță de când sunt mama. Ca toate mamele, dealtfel. Și apoi…. mănânc ca o vacă și îmi promit solemn că de a doua zi voi fi la dietă. Mă îndrăgostesc ca o adolescentă și de câte ori dau cu fundul de pământ decid ca pe viitor nici măcar cuvântul ”iubire” să nu îl mai pronunț. Ca după aceea s-o iau relaxată de la capăt. Sunt o mitomană cronică. Reușesc să mă mint pe mine însămi, mai bine ca atunci când îi mint pe alții… Detest filmele romantice, buchetele de flori, plimbările pe faleză mână în mână, dar sunt capabilă să plâng de emoție ca o labilă psihic de câte ori văd un apus de soare sau un curcubeu. Visul meu a fost să părăsesc România. Nu am iubit-o niciodată. Dar abia aștept să mă întorc, de câte ori am ocazia. Ai înțeles de ce evitam să îți răspund la întrebare? Fiindcă mi-e imposibil să mă cataloghez, să mă definesc în câteva cuvine. Cum adică cine sunt? Îmi vine spontan să-ți răspund la întrebare ca un evreu. Cu o altă întrebare, adică. ”Zi-mi cine ești tu, la urma urmei, Alexandru? ”.
– Un tip care scrie poezie și proză, iar acum trage de limbă o femeie. Și nu știe dacă stă de vorbă cu actrița intrată într-un rol sau cu scriitoarea frustă Alina Nedelea.
– Alexandru, cu riscul de a te dezamăgi, nu sunt o scriitoare, am scris o carte, ce-i drept, mi-am depășit condiția, nu neg evidența. Păstrez faptul că sunt frustă, însă. Tu stai de vorbă cu o actriță, deci. Bun. Știi ce e interesant în meseria mea? Că a fi actriță, contrar a ceea ce se crede, nu înseamnă să-ți lipești o mască pe față, ci dimpotrivă! Să le dai jos. Pe toate!! Dacă nu vrei să fii mediocră, evident. Ceea ce este interesant este că socrul meu, înainte să moară, de bătrânețe, deci nu e cazul să facem o dramă, mi s-a confesat că scriitorii fac același lucru. Apropo, el era un scriitor. Nu ca mine. Morala: dacă scrii proză și poezie…. n-are de ce să-ți fie teamă să vorbești cu o actriță. Împărtășim aceeași bubă, Alexandru: setea de sinceritate. Se vindecă doar dacă te doare în cur (scuză-mi expresia, dar alta nu mi-a venit!) de ceea ce cred alții despre faptul că sinceritatea ta nu-i interesează. Sau și mai grav… îi irită!
– Și cât ai plătit pentru sinceritate?
-Până la ultima lacrimă. Nu-i nimic. Face parte din joc.
– Povestește-mi despre copilăria și studiile tale.
– Când eram mică nu-mi plăcea să fiu protagonistă. Ca astăzi, de exemplu. În fața blocului unde am copilărit se strângea o gașcă formată din 10-15 copii. Credeau că-s mută. Sau introvertită. În realitate, eram doar pasionată să îi studiez până în cele mai mici detalii. Când mă aflam singură studiam peisajul. Și ăla până în cele mai mici detalii. Tot așa și pe câinii maidanezi din parcarea din capătul blocului. M-așezam cu fundul pe asfalt și îi priveam la nesfârșit… Și astăzi, când vizionez un film, un spectacol de teatru, ies cu fata în parc sau vorbesc cu cineva, am aceeași fixație. Să nu-mi scape vreun amănunt. În sfârșit. Ce ziceam? Ah. Când ajungeam acasă mă închideam în dormitor și nu mai ieșeam de acolo cu orele. Maică-mea avea interzis să intre fără să bată la ușă, întâi. În fața oglinzii puneam în practică ticurile prietenilor mei de joacă. Încet, încet… fără să îmi dau seama am început să mă distrez în a exagera ticurile celor pe care îi cunoșteam. Pasul de la a observa pe cineva la a face parodie a fost mai natural ca un râgâit după ce-ai băut o sticlă întreagă de cico. Asta îmi vine în minte acum… când mă întrebi de copilărie. În carte nici nu l-am pomenit. Dar pentru cine a citit-o poate să înțeleagă de ce toată lumea a rămas șocată cât de bine o imitam pe Romina Power când am decis că ea e mama mea… și nu cea care mă creștea!
– Cum ai ajuns în Italia, unde te-ai stabilit?
-N- aveam mașină, n-aveam carnet de conducere. Așa că rugam pe cineva, câteodată, să mă ducă până la aeroportul Otopeni, când eram tânără. Acolo mi-aprindeam o țigară și mă uitam la avioanele care decolau. Așa cum simțeam că părinții mei nu erau defapt adevărații mei părinți, așa am știut că pe Șoseaua Cățelu eu trăiam dintr-o greșeală. Și destinele pot să sufere câteva scurt- circuite, nu doar creierele umane. Conștientă că soarta mi-a jucat o farsă când m-a proiectat pe Șoseaua Cățelu, spuneam celor care mă însoțeau la aeroport: ”Într-o zi, o să iau un avion și-o să plec, mă! De tot!” ,,Unde?” ,,Cum adică unde? Acasă, normal!” Un bărbat, pe numele său Cornel m-a întrebat: ,,Și unde este casa ta, Alina?” ,,În Anglia. Sau în Scoția. Poate în Franța. Dacă mă gândesc mai bine în Australia.” ,,La Roma ai să prinzi rădăcini, îți zic eu.” I-am insultat instantaneu toți decedații familiei sale. Mama, în mod particular. Singurul punct de referință pe care îl aveam despre Italia erau italienii care la începutul anilor ’90 deschideau restaurante sau discoteci în București. ,,Să te duci tu acolo, băi! Eu vreau să fiu fericită. Nu scârbită!” Acest Cornel, trăise la Roma câțiva ani buni. M-a lăsat să-mi termin țigara și când ne-am suit în mașină mi-a zis: ,,Se vede că ești o puștoaică. Nu ai văzut lumea. Când ai să vezi Roma și italienii care locuiesc acolo, nu în orașul nostru, n-ai să mai pleci”. Cred că l-a auzit destinul. 6-7 ani mai târziu l-am întâlnit pe viitorul meu soț. Primul soț. Iar eu nu vroiam să trăiesc departe de el mai mult de 6 minute și 15 secunde. Așa că mi-am făcut bagajul și dusă am fost! În Italia, unde el locuia de 17 ani. Peste 3 ani ne despărțeam, însă. Omul s-a întors în Germania. Subsemnata a rămas la Roma. Avea dreptate, Cornel. Așa cum avea dreptate și marele Pier Paolo Pasolini când și-a chemat orașul: Mamma Roma!
– Vorbește-mi despre filmele în care ai jucat…
– Când noi, actorii, vorbim despre filmele în care am jucat semănăm cu mamele întrebate: Și? Ia zi, dragă. Cum e copilul tău? Supeeeeerb! E dificil să fii obiectiv, așa-i? Imposibil, aș crede. Și Dumnezeu când a creat omul, deși l-a umplut de defecte, a decis să-l iubească. Necondiționat. Și să-l ierte, mai ales. Că doar reprezentăm creația lui, nu? Așa și eu cu rolurile. C-au fost proaste, bune, telenovele, pelicule de cinema premiate sau seriale în care alergi, alergi, alergi și din când în când te mai oprești și faci ”Bum-Bang” cu pistolul, tot aia e. Le-am iubit în egală măsură.
– Să ne întoarcem la prozatoarea Nedelea. Ce e scrisul pentru tine?
– Un amant. Asta semnifică scrisul pentru mine. Un amant care mă chinuiește îngrozitor. Mă înalță la cer cu aceeași ușurință cu care mă doboară la pământ. Când scriu, transpir. Și asta mă complexează enorm. Nu am capacitatea să mâzgălesc ceva decent în mai puțin de patru-cinci ore. Când văd ecranul alb al computerului mă ia tremuratul. Și intenția de a închide aparatul imediat. Și cu toate astea, n-o fac. Mi-e frică de înțepenesc, dar nu fug. Mă simt mică de tot dar nu mă las. Mă chinuiește dar îmi place de mor. Înțelegi de ce nu reușesc să mă las…?
– Desigur. Ce urmează după romanul Șoseaua Cățelu 42, romanul care a ajuns printre cele cinci cărți finaliste la premiul ”Augustin Frățilă”?
– Testamentul!
– Și în varianta serioasă?
– Appia Antica-Roma.
– Nu te mai pisez. Am sughițat. M-ai înjurat?
– Nu pe tine! Ce mă face să râd ca o capră e că și eu sughit.
– Ce ți-ar fi plăcut să te mai întreb și am omis?
– Ce mi-ar fi plăcut… nu știu să-ți răspund. Pot să-ți zic de ceea ce mi-era teamă că ai să mă întrebi… ”Unde te simți acasă?” Bine că n-ai făcut-o.
– Unde ești acasă, Alina Nedelea?
– Acum câțiva ani răspundeam: sunt acasă acolo unde mă simt iubită. Acum câteva luni: nici în Italia, nici în România. Astăzi… acum mai precis… ți-aș spune că de câte ori mănânc salată de vinete și-l bat pe soțul mamei mele la table sunt acasă, în Dristor. Cum îl bat rareori, înțelegi că e mult mai ușor să mă simt acasă la Roma, când mănânc spaghetti alle vongole și-l bat la șah pe soțul meu. Nu c-ar fi prost la jocul ăsta, dar bărbatului meu îi e frică că o să mă oftic atât de tare c-am pierdut că n-o să mai ciocăne la ușa dormitorului meu cel puțin două săptămâni. Cu cea mai bună probabilitate m-aș putea simți acasă și în Australia, unde o prietenă de-a mea dragă a decis să se mute și, de frică că o să mor de dorul ei, m-aș căra și astăzi acolo ca să n-o pierd. Am mânca o porție gigantică de cartofi prăjiți, ne-am uita la ocean de dimineața până seara și am râde de cât de proaste puteam să fim când eram tinere… (Scuză-mă că îți tot bag la înaintare mâncarea, dar fericirea mea este strict legată de momentul în care mestec ceva. Dacă și beau, e perfect!) Mă uit la Eva, fiica mea, și nu o dată am invidiat-o că se simte acasă și la Roma, și în București, însă. De câte ori aterizăm în Italia, se uită la marea Adriatică de pe oblonul avionului și oftează ca un moșuleț: ”oooooh, uite casa mea…” Tot așa când mergem în vizită la mamaie, atâta că pitica tot caută un punct de referință și nu-l găsește. Doar n-o să-i arăt Casa Poporului, Alexandru. Și atunci mi-a venit în minte să-i zic că o televiziune românească a avut ideea asta trăznită de a fabrica steagul cel mai mare din lume, nu știu dacă ești la curent, prietene. O fi fost cel mai mare, dar din avion stai liniștit că nu s-a văzut nimic. În sfârșit. Mie mi-a folosit ca pretext să-i descriu fetei mele ce înseamnă cele trei culori. ”Roșul este culoarea dorului, Eva. Dorul doare cât o rană profundă, câteodată. Galbenul este bucătăria mămăiței unde mâncam cea mai bună ciorbiță de burtă din lume în timp ce ne cearta că nu ne-am spălat pe mâini nici de data asta. Și albastrul… pai… albastrul este speranța.” ,,Cum adică speranța?” , m-a întrebat pitica. ,,Speranța că, oricât de departe am fi, tot ne atingem. Deși, efemer. Dar tot ne atingem. Uită-te la cer, de aici din avion, și la pământ. Nu ți se pare că și-ar da mâna deși sunt niște străini, Eva?” ,,Nu. Deloc.” Că fata mea bagă cuțitul în poezie de câte ori are ocazia nu mă mir. Dar eu în momentul acela am realizat unde mă simt acasă. La graniță. La graniță, Alexandru. N-o lua ca pe o veste tristă, că nu e. Uite așa ne naștem noi, unii. Fără rădăcini. Oriunde ne-am afla și oricât de bine ne-am simți… când ți-e lumea mai dragă punem mâna pe valiză și fugim.
*Alina Nedelea este o actriță și scriitoare stabilită în Italia. În România a jucat în filmele Asphalt Tango și Chira-Chiralina, iar peste hotare în Arrivederci amore, ciao, Ma che ci faccio qui, L’amico di familia, Attacco allo stato. Cu romanul Șoseaua Cățelu 42 s-a numărat cu săptămâni în urmă printre cei cinci semifinaliști ai Concursului Augustin Frățilă, care a premiat cel mai bun roman publicat în 2012.
Text apărut în în Tribuna, nr. 271, 16-31 decembrie 2013
Citiţi şi
Maria Grazia Chiuri: un ultim act poetic pentru Dior
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Nicușor Dan, recunoscut printre cele mai strălucite minți ale planetei
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
