Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Cum mi-am întâlnit iubirea vieții pe plaja din 2 Mai

8 June 2019

Ne-am văzut pentru prima oară în vara lui 1990. La 2 Mai, la tanti Bălașa, gazda noastră de ani de zile. El era cu o gașcă mare de prieteni, eu singură-singurică. Era fără de speranță înamorat de o alta. Avea dreptate sa fie îndrăgostit, fata era foarte frumoasă. Dar inaccesibilă – ochii de un albastru intens  abia îi aruncau nefericitului vreo privire. Andrei suferea din amor. Poate și ea suferea… după un altul. Tinerețile, cine să priceapă ceva! 🙂

Eu abia ce ieșisem dintr-o relație mult prea lungă și mult prea serioasă pentru vârsta mea. 2 Mai-ul era locul perfect de unde s-o iau de la capăt. Asa că mă îndrăgosteam o dată la 2-3 zile. Îi trimiteam scrisori entuziasmate Ioanei, prietena mea de suflet, în care îi povesteam cum mi-am întâlnit iubirea vieții pe plaja din 2 Mai. O săptămână mai târziu, aveam să mă întorc la Bucureşti, la fel de îndrăgostită până peste cap… dar de altul, de cel care cânta la flaut pe plajă și îmi spunea că el cântă numai pentru mine! Ajunși în Bucureşti, a dispărut vreo 3 săptămâni, apoi m-a sunat spunându-mi: “Nu te-am sunat până acum pentru că îmi doream să te uit, ca apoi să fiu și mai fericit regăsindu-te!” Așa ceva! I-am dat papucii, Trei săptămâni era prea mult, niciodată nu am avut atâta răbdare! Să regăsească el pe alta, I’m gone 😉!

Noi doi, 1996, 2 Mai

Eu şi Andrei nu ne-am “văzut” atunci, nu venise încă vremea.

Au trecut 5 ani. 5 ani plini de poveşti  amoroase neîmplinite, de suferinţe, de singurătate, de petreceri nebune, de refugiere în lectură, de facultate…

1995, tot vara: terminasem cu dragostea! Ajunsesem la concluzia înțeleaptă că dragostea nu este pentru mine. Că nu îmi voi găsi niciodată sufletul pereche si că, cel mai probabil, voi rămâne fată bătrână. Haha! Unde aș fi putut rumega mai bine aceasta concluzie decât în 2 Mai, satul “nostru” de la malul mării?

Plaja ne întâmpinase generoasă, pe mine și pe soră-mea, așa cum îi ieși în cale unui prieten vechi. Bine ați venit, relaxați-vă, sunteți acasă, bucurați-vă de mare şi soare. Uitați de toate! Exact așa am și făcut. Nimic în plus nu ne mai doream, de nimeni nu ne mai era dor. Sau așa încercam să ne convingem!

După câteva zile, i-am observat: pe plaja aproape pustie, un el, o ea şi o umbrelă de soare. Ea, la 10 metri în partea stângă a umbrelei, el, la 10 metri în partea dreaptă! Soarele ardea năucitor şi părea tare ciudat că amândoi abandonaseră tocmai obiectul care le-ar fi oferit un strop de umbră. Doar bagajul comun de sub umbrelă îi mai aducea aproape unul de altul. Dar nu îşi vorbeau, nu se priveau, nu se îmbrățișau, se ignorau pur și simplu…

Tolănite pe plajă, eu și “sorella” comentam scena: “Ah, îi știu de undeva pe amândoi, dar nu îmi amintesc de unde! Dar ce plictisiți sunt unul de altul, aproape nici nu-și vorbesc! Pff, dacă așa se transformă un cuplu după câțiva ani, mai bine ca mine: singură și nefericită! Dar nu trebuie să mă prefac că aș fi altfel”. Cum le știam eu pe toate și cum mă pricepeam să trag concluzii. Pripite, dar ce mai conta!

Carina a fost de acord cu mine și asta era ce conta!

A doua zi, soră-mea l-a întâlnit pe Andrei în fața gării din Mangalia si au intrat în vorbă. Se recunoscuseră, dar era prea târziu, nu mai aveam cum să petrecem ceva timp împreună, el se întorcea deja în București… Când am ajuns şi eu în staţie, Andrei plecase deja, iar Carina mi-a spus rapid:

– M-am întâlnit cu tipul de pe plajă! E Potaie, îl știm din grupul lui Răzvan, tipul ăla super haios pe care l-am cunoscut acum câțiva ani, tot aici la 2 Mai! Fata cu care era pe plajă e verișoară-sa, nu iubita!

Wow, polițistă trebuia sa te faci, surioară, nu profă de bio’! Daaa, acum îmi aminteam de grupul acela în care toţi aveau câte o poreclă care mai de care! Auzi la el, Potaie, aş vrea să știu cu ce s-a făcut el remarcat printre amicii lui de-a căpătat un asemenea apelativ!

După alte câteva zile, supriză, am dat peste Răzvan pe aceeași plajă! Plaja din 2 Mai era, fără îndoială, locul unde toate se întâmplau, era “the place to be” pentru noi toți. Dacă nu aveam timp sau chef să ne întâlnim cu vreun prieten în București, știam sigur că îl vom regăsi, într-un moment sau altul, la 2 Mai. Răzvan venise cu un prieten pe care s-a grăbit să ni-l introducă:

– El este Victor, așa că-i fain?

Dacă era fain? Pff, îmi tăiase respirația: era frumos ca un zeu grec! Dar când i-am văzut ochii verzi și absolut minunați, m-am liniștit: e prea frumos, așa ceva nu există!

Răzvan vorbea mult ca întotdeauna, deci s-a grăbit să ne povestească cum apariția lui în sat nu e o întâmplare, venise tocmai pentru că aflase de la Andrei despre surorile (adică noi) pe care le întâlnise la mare, deci se hotărâse să vină să ne vadă!

– Plictiseală prea mare în București, mon chér?

– Da, sunt toți plecați, care pe unde…

Oricum ar fi fost, am petrecut câteva zile frumoase împreună, Răzvan și Victor erau haioși și veseli, cum să nu îți fie dragi?

Când a venit vremea să ne întoarcem, băieții ne-au invitat să schimbăm trenul cu Audi-ul unuia dintre ei. Noi aveam biletele de tren deja cumpărate, dar am renunțat la ele fără să ezităm. Oare de ce? :))

Ajunși acasă, ne-am despărțit şi ne-am urat vacanță plăcută în continuare! Știam cu toţii că, cel mai probabil, nu ne vom revedea curând. Locuiam în cartiere diferite, ne învârteam în cercuri diferite de prieteni… Ce șanse ar fi fost?

Daaar…povestea abia începea, iar noi habar n-aveam. Îmi uitasem pălăria de paie în limuzina aceea. O întâmplare, coborâsem repede din mașină, aveam multe de luat şi am uitat de pălărie. Când a dat de ea, Răzvan a fost hotărât să o înapoieze cu orice preț! Dar cum? Nici măcar nu schimbaserăm numere de telefon, iar epoca Facebook era încă foarte departe. Pe atunci ne scriam scrisori şi ne sunam pe telefoanele fixe. Dacă știam adresa şi numărul de telefon, desigur. Dacă nu, nu! Așa că nu mică i-a fost mirarea soră-mii când Răzvan a sunat-o, turuind triumfător: “Mi-am amintit că aveam numărul tău de telefon într-o agendă veche, pe care ar trebui s-o găsesc undeva prin pod. Și am găsit-o, am găsit numărul şi acum te-am găsit şi pe tine! V-ați uitat pălăria de paie în mașina lui Victor, haideți să ne întâlnim să v-o dăm înapoi!”

Așa ceva! Bravo, Răzvan! Auzind-o pe Carina aranjând întâlnirea, i-am aruncat un: “Zi-i să îl aducă și pe Potaie la întâlnire!”. În secunda următoare m-am auzit gândind : “Ce m-o fi apucat ? Hm, nu știu nici eu … dar mi s-a părut drăguț, acolo pe plajă, și parcă mă trezise din amorțeală. Mai că uitasem teoria cu “fata bătrână”!

A doua zi, ne-am întâlnit cu toții în Herăstrău, la o bere. Andrei a ajuns ultimul (aveam să aflu că nu era o întamplare, mereu întârzia). De altfel, nici nu prea avusese chef de întâlnire, venise doar pentru a-l revedea pe Victor, cu care nu mai vorbise de multă vreme. Altfel, ar fi rămas acasă şi ar fi terminat de zugrăvit bucătăria, așa cum îi promisese mamei sale! Aoleu! Dar acum era acolo, nu mai putea da înapoi. Așa că şi-a parcat Moskvich-ul alb (din 1977!) nu departe de terasa unde îl așteptam şi, pe măsură ce se apropia de noi, roșea tot mai mult, fâstâcit de atâtea priviri îndreptate spre el. Nu îi plăcea să fie în centrul atenției.

“A venit Făt-frumos pe cal alb!”, a exclamat cineva şi am bufnit cu toții în râs! Am petrecut apoi o seară excelentă, am povestit câte-n lună și-n stele, am băut, noi doi chiar am dansat, lovindu-ne genunchi în genunchi şi prăpădindu-ne de râs. Nicio clipă nu am bănuit în seara aceea că habar n-avea să danseze, dar se prostea acolo pe ringul de dans, doar ca să fie mai aproape de mine.

Citiţi şi În drum spre plajă

Spre dimineață, Andrei şi Răzvan ne-au condus acasă, puțintel zăpăciți de aburii alcoolului. În fața blocului, Andrei mi-a urat un simplu “Pa!” și a dat să plece. Vai de mine, dar am crezut că se înfiripase ceva între noi, unde fugea acum? Să vezi că e timid! M-am temut deodată că dacă îl lăsam să plece atunci, nici că l-aș mai fi revăzut! Așa că, brusc și foarte stângaci, am exclamat: “Uite, ia numărul meu de telefon şi sună-mă când te trezești! Să verific dacă ai reușit să te trezești din beție !” Aşa inspirație… Stânjeneala mă copleșise! Dovada neinspirației mele nu s-a lăsat așteptată, soră-mea m-a lămurit, cu o singură frază, cum o dădusem complet în bară: “Așa cool ai fost toată noaptea și acum asta! Ai stricat totul!”. Am tăcut mâlc şi mi-am șoptit încetișor: “Eu cred că mă sună!”

Să vezi comedie, am avut dreptate. M-a sunat imediat cum a făcut ochi şi mi-a spus, cu o voce somnoroasă, că e perfect treaz, așa că mă invită în oraș, la un film!

În seara aceea am văzut împreună “Casablanca” la cinemateca de lângă Sala Palatului! Ce romantiiiic, mi-am zis. Mi-a mărturisit după ceva vreme că nu a văzut nimic din film în seara aceea, nu îi păsa de ecranul acela câtuși de puțin! Eu am luat filmul în serios și am plâns încă o dată când Ilsa i-a spus lui Rick fraza mea preferată: “With the whole world crumbling we pick this time to fall in love”.

Așa a fost să fie începutul poveștii noastre. Scris în stele? Probabil! Au trecut mulți ani de atunci, iar noi ne mai întrebăm uneori ce ar fi fost dacă… Dacă nu am fi fost la 2 Mai în vara aceea, dacă nu ne-am fi văzut pe plajă în după-amiaza aceea fierbinte, dacă nu ar fi fost acea întâlnire din gară, dacă nu mi-aș fi uitat pălăria de paie în mașină, dacă Răzvan nu ar fi găsit agenda în podul bunicilor, dacă perspectiva întâlnirii cu un prieten drag nu l-ar fi îmboldit pe Andrei sa iasă din casă sau.. dacă aș fi răspuns la “Pa” cu “Pa”…

Guest post by Nora Cosmin

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Femeia care nu țipă noaptea în pat, țipă ziua în bătătură

Se vede cu altcineva

Chiar nu vă puteți abține să mai salvați bărbații nefericiți ai altor femei?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
5,771 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro