Ne place să credem că ne putem controla propria minte, dar există cel puțin două exemple rapide de situații care ne demonstrează că gândurile noastre au la dispoziție mai multe câmpii decât avem noi garduri.
„Îmi stă pe vârful limbii” – sunt cuvintele cu care descriem una din aceste situații. Odată declanșată căutarea, lapsusul nu ne dă pace până când ne amintim – sau până când ne amintește cineva de cuvântul pe care l-am uitat. Nu se dărâmă lumea, nu ne pedepsește nimeni dacă rămâne uitat, dar ceva ne sâcâie precum o mâncărime corticală pentru care echivalentul scărpinatului e numele temporar eclipsat al actorului X sau al cântecului Y.
Mai enervant decât primul exemplu este cazul „cântecului lipicios”. Melodia aia, de multe ori complet din afara preferințelor noastre muzicale, pe care nu ne putem înfrâna de la a o fredona în minte (sau chiar cu voce tare, când credem că nu ne aude nimeni). Mai mult, nemernicul de cântec parcă se fredonează singur, ca și cum pe undeva prin creier există un player posedat de poltergeist.
E ca o rudă nedorită care te face de rușine în fața prietenilor, apărând când ți-e lumea mai dragă. În miezul unei serate elegante de metale grele, melodia lipicioasă dă ușa de perete și te trezești fluierând în barbă ultimul hit dance, îngrozit de efectele devastatoare asupra imaginii tale de rocker serios. Încerci s-o dregi, o dai pe glumă, dar concluzia e de neevitat: mintea ta își ia câteodată liber și pornește în propriile aventuri, fie că ești de acord sau nu. Dacă nu mă crezi, fă un exercițiu – timp de jumătate de oră încearcă să nu te gândești deloc la un urs alb. Ideea nu-mi aparține mie, ci lui Dostoievski, și a fost analizată de psihologi la categoria „gânduri nepoftite” (Wegner, Schneider, Carter, and White – „White Bears and Other Unwanted Thoughts”).
Se pare că suprimarea gândurilor este o acțiune virtual imposibilă. Subiecții care erau invitați să nu se gândească (cu voce tare) la ursul alb tindeau să îl menționeze cam o dată pe minut. Multe alte studii au dezvăluit faptul că încercarea repetată, lipsită de succes, de a suprima un gând poate fi punctul de declanșare a unei obsesii. Cedând impulsului de a opri un gând nedorit, înfricoșător sau doar sâcâitor, deschidem un proces care se desfășoară pe principiul bulgărelui de zăpadă; fiecare eșec alimentează o nouă încercare, care se soldează cu alt eșec, rezultatul fiind exact opusul alungării gândului respectiv.
Mie, de exemplu, îmi servește melodii lipicioase vecinul de deasupra, care obișnuiește să mă trezească la ore inacceptabile ca 8 a.m. cu câte un super-hit de discotecă. După două trei dimineți de tratament, îmi cânt singură refrenul respectiv, pe post de cântec de anti-leagăn, și continuu să-l port în minte, precum marca pe scrisoare, ca un copil ascultător ce sunt. Alteori însă e aproape imposibil de găsit sursa sau de identificat momentul în care „am contractat” boleșnița aia de parazit auditiv care nu trece cu nicio aspirină și dispare într-un sfârșit de la sine, după ce a făcut ravagii în mentalul individual.
Oricare ar fi situația, psihologii ne sfătuiesc să nu încercăm să alungăm melodia făcând eforturi de a nu ne mai gândi la ea. Se pare că nu funcționează – ba, mai mult, s-ar putea să ni se înșurubeze atât de adânc în cap încât o să începem să avem coșmaruri recurente cu Lady Gaga sau să nu ne putem abține de la a lipi câte două paiete pe fiecare a doua persoană cu care dăm mâna.
Glumă, glumă, dar problema e serioasă, mortală chiar, dacă ai ghinionul să te lupți cu hitul tocmai când ar fi trebuit să pui frână ca să acorzi prioritate unui tir cu echipamente de sonorizare.
La următoarea invazie de mega-șlagăr o să aplic metoda sugerată de Tom Stafford, al cărei sumar s-ar traduce prin românescul „cui pe cui se scoate”. Cu alte cuvinte, dacă mintea intră într-o buclă cu, să zicem, „Toxic” de Britney Spears, o să încerc să dau play la foarte asemănătorul „Can’t Get You Out Of My Head” de Kylie Minogue. Conform teoriei, cel de-al doilea cântec ar trebui să erodeze unicitatea habitatului de memorie care asigură perpetuarea primului. Problema e că pe urmă va trebui să găsesc un înlocuitor pentru ștergerea lui Can’t Get You Out Of My Head. Și în ritmul ăsta o să ajung să ascult numai muzică proastă în cap. Sau aș putea să găsesc un sistem prin care să ajung de la Toxic la „Sonata Lunii”, trecând printr-un gradient de vreo două mii de „lipitori” cu grade din ce în ce mai pronunțate de Beethoven. Dar asta sună deja a obsesie.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
