Cutia din metal

Mircea Meșter

15 November 2013

Acum ceva vreme, cineva întreba pe marele internet care este adevărul cel mai crud, mai dureros, dar în acelaşi timp cel mai des ignorat de oamenii din întreaga lume. Între răspunsuri amuzante şi opinii interesante am citit o reacţie care de atunci mă urmăreşte. Obsesiv. Era scrisă de un bărbat şi, în scurt timp, urcase în topul răspunsurilor preferate la respectiva întrebare până pe prima poziţie.

„Faptul că mergem cu 100 de kilometri pe oră, adică cu vreo 30 de metri pe secundă, în timp ce stăm într-o cutie din metal din care nu ştim niciodată dacă şi cum ieşim”.

Te pune pe gânduri. De fapt, îţi arată cealaltă faţă a maşinilor. Vorbeam astăzi cu un prieten bun la telefon şi am concluzionat – a câta oară? – că maşinile cărora le elimini povestea şi substanţa rămân simple cutii pe patru roţi care sunt construite din diferite materiale, au diferite mărimi şi diferite motoare. Maşinile dezbrăcate de poveste sunt nişte arme periculoase care nu cruţă pe nimeni dintre cei pe care îi întâlnesc atunci când sunt folosite de oameni care nu se pricep, nu vor să se priceapă sau – mai rău – bravează inutil. Maşinile fără poveste te pot ucide. Iar o maşină lovită de un stâlp la 100 de kilometri pe oră este departe de scânteile şi de glam-ul pe care îl afişează atunci când o vezi într-un showroom, într-o fotografie, într-un clip realizat impecabil sau când citeşti despre ea într-un test.

 

Mi-am adus aminte de toate poveştile astea după ce am aflat că la fiecare un milion de oameni care trăiesc în România avem 96 de decese cauzate de accidentele auto. Plus 400 de răniţi grav, asta însemnând afecţiuni iremediabile sau parţial iremediabile la nivel cerebral şi spinal. Plus 1000 de răniţi uşor. Deci trăim în ţara în care vreo 20.000 de oameni au fost răniţi uşor anul trecut, în care vreo 8000 de oameni şi-au distrus vieţile în aceeaşi perioadă şi în care vreo 1500-2000 de oameni au sfârşit prin cimitire după ce cu câteva zile înainte îşi duceau liniştiţi vieţile în cârcă. Fericiţi sau nu. Dar şi le duceau. Calculat la rece, avem un ritm aproape fantastic: câte un român a fost rănit grav în fiecare oră în România pe tot parcursul anului trecut. 24 de ore din 24, şapte zile din şapte.

Vreţi şi mai mult decât atât? Imaginaţi-vă că cifrele de mai sus sunt cele care iau în vedere exclusiv accidentele soldate cu răniţi sau decedaţi. Pentru că numărul accidentelor rutiere din România este de câteva ori mai mare.

 

Acum nişte ani, un american se lăuda că nu primise nicio amendă şi că nu făcuse niciun accident timp de 75 de ani, cât a avut permis valabil. Omul şi-a depus permisul la poliţie la 93 de ani şi şi-a văzut în tihnă ulterior de grădina lui şi de barbecue. În România, ţara în care există mai mulţi răniţi grav în accidente decât ore într-un an, simţi că te afli într-o oală cu presiune şi până la accidentul care-ţi este este oferit cadou prin simplul fapt că trăieşti aici este doar o chestiune de timp. Tot ce trebuie să faci e să ai grijă, pe cât posibil, ca tu să fii trecut la lista celor fără urmări. Să nu devii statistică.

Suntem pe locul al doilea în Europa într-unul dintre cele mai triste clasamente ale Uniunii, şi asta doar pentru că Lituania ne depăşeşte la raport. Şi, oricât ne-am orienta ura viscerală către guvernanţi, vina ne aparţine în mare parte. OK, nu avem autostrăzi, iar condiţiile de drum sunt sub orice critică pe multe şosele. OK, nu avem marcaje, indicatoare, nu avem bani să le întreţinem, iar poliţiştii pun radare pe cele câteva sute amărâte de kilometri de autostradă construite mai lent decât i-a trebuit omului să treacă de la dalta din piatră la cuţitul ceramic. OK, suntem minţiţi, suntem furaţi, nu avem bani de maşini care să ne ofere siguranţă maximă.

Vreau însă să ne uităm în oglindă. Să ne spunem nouă, cu ochii deschişi larg şi fără să schiţăm niciun zâmbet, că dacă am avea autostrăzi de lungimea totală a drumurilor comunale şi judeţene am fi mai civilizaţi. Că am învăţa instantaneu să semnalizăm de fiecare dată când trebuie, nu de fiecare dată când considerăm noi că e nevoie. Că am învăţa că un ITP luat pe şpagă este egalul vizei medicale pentru un sportiv cu o afecţiune la inimă care ia locul unei bombe cu ceas atunci când acesta aleargă. Că ne-am pricopsi fără întârziere cu absolvenţi de şcoli de conducere defensivă în loc de idioţi creaţi pe bandă rulantă de şcoli de şoferi pe la care nu au trecut decât să lase şpaga aferentă. Că am învăţa fără greş că dacă-i frânezi unuia în faţă pe autostradă, la peste 100 de kilometri pe oră, dai dovada unei inconştienţe vecină cu mirosirea tigăii pline cu ulei încins. Că ni s-ar părea normal ca pasagerii din faţă şi cei din spate să poarte centurile de siguranţă, pentru că altfel, în caz de accident, cei din faţă zboară pe asfalt. Asta dacă nu sunt zdrobiţi la propriu de către cei din spate. Că ni s-ar deschide creierele şi că ni s-ar părea normal să investim într-un airbag lateral, şi nu în margini cromate ale geamurilor laterale, elemente cu acelaşi preţ în lista de opţiuni ale noii noastre maşini.

Spuneţi-mi că dacă am avea autostrăzi nu am mai vedea căruţe şi cai pe banda de urgenţă. Asta când nu vezi băieţi cu SUV-uri de peste 100.000 de euro opriţi să mănânce o şaorma la aer curat. Spuneţi-mi sincer că cei care omoară oameni pentru că nu au învăţat ce înseamnă indicatorul de acordare de prioritate ar fi dintr-o dată nişte cunoscători fini ai Codului Rutier. Spuneţi-mi că cei care merg cu 60 de kilometri pe oră pe banda a doua a autostrăzii ar învăţa instantaneu faptul că sunt în afara legii când fac asta. Spuneţi-mi că am fi dintr-o dată un popor cu aptitudini mai bune, cu talent la şofat şi care ar iubi motorsportul pentru ce înseamnă el, şi nu pentru “bolizii de sute de cai putere strânşi în faţa Casei Poporului”. Spuneţi-mi că dacă am avea câteva zeci de mii de kilometri de autostrăzi nu s-ar mai fura probleme marcajele şi accesoriile care fac dintr-o autostradă o autostradă.

Sunt aproape sigur că, până când vom rezolva toate stigmatele astea care ne omoară încetul cu încetul şi care ţin doar de noi, România va fi plină de autostrăzi.

În toamna trecută am mers să-mi spăl creierii în inima Germaniei şi am traversat ţara aia în lung şi-n lat timp de două săptămâni, încercând să merg doar pe lângă autostrăzi. Ştiţi ce fac nemţii atunci când pe un drum – hai să-i spunem – naţional întâlnesc un şofer mai lent? Îl depăşesc pe rând, începând cu prima maşină care se află în spatele lui. Oricât de precaut ar merge şi oricât de multe ezitări ar avea acea primă maşină, celelalte nu trec de ea decât după ce devine cel mai lent vehicul din coloană.

Ne mişcăm în fiecare zi cu 30 de metri pe secundă prinşi într-o cutie din metal care ne-a fost livrată cu materiale moi la atingere şi pe care o credem a doua casă. Important este să nu ne fie primul şi singurul sicriu.



Citiţi şi

Vreau mai mult decât papa, caca…

Plecări

Auzi, da’ cu mine ai vreo treabă?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
742 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro