Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dacă îmi tot repeți că ai pe cineva, de ce ești acum cu mine?!

18 September 2019

M-am trezit în jurul orei 12 cu o durere de cap groaznică. Pentru o secundă, aveam impresia că mă trezesc dintr-un coșmar sau doar un vis frumos. Încă nu știu ce a fost.

Alcoolul îmbinat cu cele mai frumoase amintiri pe care le poate avea cineva într-o viață m-au făcut să îți scriu în acea noapte. Nu mi-ai văzut mesajul, dar se pare că Dumnezeu se joacă uneori cu noi. După puțin timp primesc un mesaj de la tine, trimis de pe altă rețea de socializare. Să fi fost destin? Sau poate amintirile noastre încă se întâlnesc undeva în Univers și nu se pot desprinde unele de altele… Cine știe?

Ai vrut să ne vedem și să vorbim la fel ca la început. “3 ore pe scări”, îmi știai slăbiciunea. Cum puteam să îți refuz dorința, când eu muream de dorul ochilor tăi negri? Deși o bucățică din mine s-a împotrivit violent, cealaltă bucățică rămasă acolo m-a tras spre tine.

Era 5:12 dimineața când telefonul mi-a sunat, iar după câteva minute eram deja în brațele tale și mă sărutai pe frunte la fel ca mai demult. Părul îmi mirosea ‘ca atunci’, ai remarcat repede parfumul. Ți-am remarcat și eu mirosul de parfum îmbibat cu alcool. Știam că acela era mirosul tău și brusc m-am simțit în siguranță lângă acest cunoscut străin ce încă îmi făcea să tremure carnea de dor.

“Vreau doar să dorm lângă tine” – mi-ai spus parcă puțin rușinat. Și mi-am readus aminte de clipa în care mi-am dat seama că te iubesc Atunci tot asta mi-ai spus. Doar că acum e altfel. Acum, amândoi suntem în relații pe care abia le ducem de pe azi pe mâine, pentru că nu știm să ne oprim din a iubi persoanele care nu mai sunt în viața noastră.

“Ştii bine că aș vrea și eu, doar că nu pot”, ți-am răspuns cu capul în pământ. Am simțit că te-ai enervat în clipa aia și ai răbufnit violent, deși nu e stilul tău, și am văzut o latură a ta pe care aș fi vrut-o să o văd acum câțiva ani, să te fi luptat și atunci cu ego-ul tău, să îți fi lăsat inima să iubească.

Dacă și tu îți dorești asta, de ce dracu’ nu vrei? Vreau doar să te întorci cu spatele, să te țin în brațe și să dormim așa”. Nu știam ce să mai zic; tot corpul mi-a amorțit în clipa aceea. Am băgat din nou capul în pământ. Încercam din răsputeri să mă opun. Să îi spun rațiunii mele și mai ales inimii că acasă e un ‘el’ ce se gândește la mine. Nu pot să îi fac asta.

După câteva secunde de liniște și de priviri pline de lucruri nespuse, ai aruncat niște vorbe care mi-au omorât toată rațiunea: “Dacă îmi tot repeți că ai pe cineva, de ce ești acum cu mine, la 6 dimineața, pe o stradă pustie, neștiind încotro mergem?”. M-am blocat pentru câteva secunde. Iar frigul de afară parcă dispăruse, la fel și toate argumentele mele raționale. La naiba, nu găseam niciun răspuns pentru întrebarea asta.

M-am decis să plec, dar m-ai tras ușor de mână și am mai stat tăcuți câteva clipe. Parcă amândoi aveam nevoie de liniștea aia dintre noi, de clipa aceea când ne aveam în față și ne simțeam privirile. Între noi au fost mai puține cuvinte, dar mai multe priviri.

Se făcuse aproape 7, iar afară se lumina ușor, deși în fața acelei scări de bloc unde ne-am oprit părea că apune din nou soarele; de data asta, soarele nostru. După clipe în care niciunul dintre noi nu reușea să lege o propoziție, de parcă toate cuvintele lumii nu ne ajungeau, partea mea rațională a decis să plece cu orice preț. Bineînțeles că nu puteai să mă lași să merg singură acasă, așa că într-o fracțiune de secundă mi-ai luat mâna înghețată și ai așezat-o uşor în buzunarul tău. Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că tremurai. Nu știu dacă de frig sau de emoții, găseam argumente pentru ambele variante.

Citiţi şi Mi-e teamă că, dacă mi-ar spune un simplu “haide”, aş răspunde cu “da”

Ajunsesem aproape de blocul în care locuiesc. Cu jumătate de gură ți-am spus că e ok, poți să te întorci acasă. M-ai luat în brațe și m-ai sărutat pe păr. Nu puteam să îmi ridic privirea lipită de pieptul tău, îmi era teamă să te privesc atât de aproape, îmi era teamă de ce aș putea să citesc în ochii tăi. Îmi era teamă și de faptul că s-ar putea să îți dai seama de ce simt pentru tine… încă simt.

Cu un curaj ce nu îmi stă în fire m-am rupt din brațele tale, te-am privit câteva secunde în ochi și am plecat de lângă tine. Îmi era teamă să mă uit în urmă, pentru că mereu aveai tendința să mai stai câteva clipe neclintit și să mă privești cum plec. Eram curioasă să văd dacă încă o mai faci după atâta timp, dacă după doi ani de zile încă mă urmărești cu privirea.

Mă apropiam de casa scării și îmi era teamă să privesc în spate, dar până la urmă mi-am făcut curaj și m-am întors. Erai acolo! Nemișcat! Deși ne despărțeau câteva zeci de metri, îți simțeam privirea mai tare ca oricând. Atunci mi-am dat seama că nimic nu s-a schimbat între noi. Sentimentele noastre erau tot acolo, chiar dacă trupurile noastre au mai “zburat” prin locuri străine.

Am ajuns acasă și m-am aruncat în pat. În mintea mea, lucrurile erau și mai amestecate decât înainte.

7:10. Am primit un mesaj și am simțit din prima clipă că e de la tine. “Hai înapoi… pentru noi. Vreau doar să te simt lângă mine”. Nu ți-am răspuns pe moment, pentru că timp de câteva secunde mă cuprinseseră remușcările, iar o mare parte din mine voia să facă nebunia asta, să fugă iar în brațele tale. Mi-am revenit din agonie și am repetat fraza aceea pe care acum cred că o urăști: “Nu pot!”. Răspunsul tău mi-a tăiat respirația și o face de fiecare dată când îl recitesc.

Și eu te iubesc, dar cred că e prea târziu…

Guest post by Anonimă

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro

1 Views


Citiţi şi

Ai pierdut atât de multe, tată, în paharele și sticlele tale

Atac de panică

“Baby brain” – Schimbările prin care trece creierul unei femei însărcinate

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro